A rămas fără locuință după un împrumut făcut la un cămătar, când avea mare nevoie de bani pentru operații. În ultimii șase ani s-a mutat de trei ori. Toată viața a suferit 21 de intervenții chirurgicale. Este imoblizată într-un fotoliu rulant având sechele de poliomelită. Åži este pe cale să rămână și ea și fiica sa fără bani, pentru că nu mai au domiciliu, nefiind luate în spațiu acolo unde stau cu chirie. Tinca Coviț, de 66 de ani, cu handicap grav, locuiește împreună cu încă șase membri ai familiei sale, într-un apartament închiriat. Cea mai mare parte a venitului lunar din care trăiesc cei șapte oameni reprezintă indemnizația de handicap a femeii și leafa de asistent personal a fiicei sale, bani pe care nu îi vor mai primi dacă nu vor avea un domiciliu stabil. Deși au primit un lot de casă în Unirea Odobești, le este imposibil să-și asigure și traiul de zi cu zi, și să-și cumpere și materialele de construcție.
A trăit o viață întreagă plină de greutăți, dar spune că așa ca acum, parcă nu i-a fost niciodată. La 66 de ani, când oamenii, în marea lor majoritate, au casă, locul lor sub soare, Tinca Coviț încă este nevoită să se tot mute dintr-o locuință în alta, ca să aibă un acoperiș deasupra capului. Åži dacă ar fi fost în putere, poate că lucrurile ar fi fost mai simple. Dar este țintuită la pat de sechelele poliomelitei, care i-a paralizat picioarele și i-a deformat brațele, astfel încât are ea însăși, în permanență, nevoie de ajutor. „De la vârsta de 7 luni și jumătate m-am îmbolnăvit. Nu m-am putut deplasa niciodată ca toți oamenii. Un picior mi-a rămas mai scurt, altul mai lung… Ajunsesem să merg târâș. Mi-a paralizat piciorul stâng. Ca să pot să mă deplasez cât de cât a trebuit să fac o mulțime de operații. Rotula de la stângul nu o mai am, mi s-a făcut transplant de os, apoi pentru refacerea gleznei și a labei piciorului alte operații.. Mi s-a pus o tijă pe os care nu a fost bună, șase ani a puroiat… Atunci s-a întâmplat și nenorocirea de am rămas fără apartamentul nostru din Mărășești”, povestește Tinca.
Ca să aibă bani pentru operații, femeia s-a gândit să facă un împrumut la bancă. Însă, printr-o împrejurare neinspirată, împrumutul respectiv a venit până la urmă din partea unui tânăr care s-a dovedit a fi… un cămătar. „Am plecat în spital, unde mi s-a scos tija și mi s-au montat un fel de cuie poloneze. Aveam pe atunci fata în clasa I, băiatul era mai mic… Rămăseseră doar cu soțul acasă, și el de abia reîntors de la Nifon, unde fusese internat pentru problemele lui de sănătate. Pur și simplu n-am putut returna banii la timp, sumele s-au tot dublat… Zece ani ne-am tot judecat, în speranța că nu voi pierde apartamentul. Pînă la urmă l-am pierdut…”, spune Tinca.
Împreună cu soțul și fiul cel mic s-au mutat în garsoniera minusculă unde locuia la vremea respectivă fata, care de abia născuse un băiețel. „Era îngrozitor, eram șase oameni în câțiva metri pătrați, nu aveam niciun pic de intimitate, ce să mai zic de condiții pentru un nou născut și pentru un om cu han-dicap, așa cum este mama”, își amintește și Daniela, fiica Tincăi. Astfel că într-o zi, femeia a găsit la mica publi-citate o gazdă și s-a mutat. „Mai întâi undeva pe strada Arhitect Mincu, după aia pe Teiului și iarna trecută aici, pe Constructorului. Stăm aici cu toții, eu cu bărbatu-meu, băiatul cu nevasta și fetița de doi ani și nouă luni, fata cu băiețelul de șase ani. Åži acum, pentru că nu mai avem mutație aici, nu am primit în noiembrie indemnizația de handicap și nici fata banii de însoțitor… Au spus la Serviciul Social că nu pot vira banii dacă nu avem domiciliul pe Focșani”, a explicat Tinca.
Boală și sărăcie
După ce au încercat pe mai multe căi să obțină o locuință, au reușit până la urmă să li se atribuie un teren de casă în satul Unirea, Obobești. Însă, explică Tinca, din banii obținuți per total de întreaga familie, de abia reușesc să supraviețuiască, așa că nici gând să-și poată lua materiale de construcție. „Poate o fi în județul ăsta cineva care ar vrea să ne ajute să ne ridicăm și noi, măcar la roșu, casa. Cât de mică ar fi, ar fi a noastră și nu ar mai trebui să ne tot mutăm, să tot plătim chirii… Vă rog să mă credeți, din banii care-i avem de abia plătim grădinița pentru nepoțică, iar nepotul merge la program scurt… Ultima săptămână s-a dus, săracu’, fără pachețel la el… N-am avut ce să-i punem…”, zice Tinca.
Întregul venit al acestei familii se compune din pensia de boală a soțului Tincăi, de 330 lei, indemnizația ei de handicap de 297 lei și leafa de însoțitor a fetei, de aproximativ 500 de lei. La acestea se adaugă alocațiile copiilor. Cum în ultima lună indemnizația și salariul fetei nu au fost virate, au rămas fără niciun ban în casă. „Soțul fetei a plecat, de nevoie, în Cipru să lucreze, l-a chemat și pe fiul meu, care de abia s-a întors… N-a rezistat la ce bătaie de joc e acolo și acum își caută de muncă aici. Ginerele nu câștigă foarte mult, se străduiește să trimită și el bani acasă când are ce… Iar soția fiului meu de abia s-a angajat de câteva zile în confecții, așa că încă nu are salariu. Este foarte greu. Iarna trecută am făcut rate la bancă să plătim restanța la întreținere, că n-am făcut față… avem de plătit încă rate și acum vine iarna din nou… „, spune Tinca.
Ca să aibă ce mânca, femeia a renunțat pur și simplu să-și mai cumpere medicamentele care i-ar mai îmblânzi boala. Pe unele trebuie să le plătească la preț întreg, altele sunt compensate, însă chiar și așa costă mult prea mult pentru posibilitățile lor. Așa că Tinca asistă neputincioasă cum îi înțepenesc membrele și strânge din dinți când durerile îi chinuie trupul… „Ar trebui să iau permanent Artrostop, vitaminele B și calciu. Mai am și alte medicamente de luat pentru ficat, bilă și rinichi. Dar chiar și compensate, tot costă cam 300 de lei pe lună. De unde să dau atâția bani, când numai chiria e 400 de lei, grădinița fetiței 150, mai vine și întreținerea… De unde să îmi mai iau și medicamentele? Åži să mai luăm și materiale pentru casă!”, se întreabă femeia.
Micul medaliat al familiei
În tot necazul adunat de familia Tincăi, micul Mihnea, nepoțelul de șase ani, este cel ce aduce bucuria. Chiar dacă zile în șir se duce la grădiniță fără pachețel, chiar dacă acasă, de mulți ce sunt, nu are mereu liniștea necesară și cu toate că de multe ori nu are nici rechizite sau hăinuțe, el are totuși, o mare pasiune: fotbalul. Așa că participă plin de elan la antrenamente Grupei 2005 a Clubului Prosport Focșani, în care a fost selectat, și se mândrește cu cele câteva medalii pe care le-a obținut.
Speranța de mai bine a familiei stă, măcar un pic, și în talentul lui așa că toți se străduiesc să păstreze câțiva bănuți pentru ca băiețelul să se poată antrena. Astfel, din toată sărăcia, familia lui a trebuit să-i asigure, în acest week-end, 60 de lei, necesari transportului pînă la Constanța, unde Clubul participă la turneul de fotbal organizat de Academia de Fotbal a lui Gică Hagi. „Mihnea e în grupa antrenorului Adrian Schinește și pleacă la meci sâmbătă (azi – n.r.). A trebuit să facem cumva să-i dăm banii, că e păcat să lipsească. Åži în plus trebuie să-i facem și un pachet pentru drum. Acolo, are asigurat totul, dar până acolo e problema”, a explicat Daniela, mama lui Mihnea, care este și asistentul personal al Tincăi.
Moș Crăciun în sărăcie
Se apropie Cră-ciunul, dar din păcate, nici micul Mihnea și nici ve-rișoara lui, Ana Maria, de doi ani și jumătate, nu se așteaptă la prea multe daruri sub bradul, și acesta incert. Ei și familia lor vor fi bucuroși dacă vor reuși să plătească măcar chiria pentru luna decembrie și de restul, să poată cumpăra câte ceva de pus pe masă… „Ne descurcăm foarte greu cu toate, dar cel mai greu ne este că nu avem casa noastră. Păcat de terenul pe care l-am primit, dacă ne este imposibil să construim pe el o casă, cât de cât… Ar fi mai bine pentru toți, inclusiv pentru mine. M-aș putea deplasa cu fotoliul rulant. Așa, mereu trebuie să rog pe cineva să mă coboare de aici, de la etajul II ca să pot să ies pe afară. Dacă cineva ne-ar putea ajuta cu materiale de construcție, l-am pomeni în toate rugăciunile…”, a spus Tinca.
