O femeie surdă, mută și oarbă trăiește de aproape un an, în locuința protejată „Micul Rosmalen” a Filialei de Cruce Roșie Vrancea, din satul Oreavu, comuna Gugești. Incredibila sa capacitate de a se adapta la tot felul de situații cotidiene, precum și cea de a comunica permanent cu cei din jurul său i-au determinat pe vârstnicii săi colegi să o îndrăgească. Să îi învețe limbajul. Să o ocrotească. Floarea Dumbravă are acum 59 de ani. S-a născut surdo-mută și cu probleme de vedere, care în timp s-au acutizat, așa încât, cu câțiva ani în urmă, femeia a devenit și complet oarbă.
Dacă printr-o nenorocire, ar trebui să alegeți între a deveni surzi, muți sau orbi ca să vă continuați viața, ce ați alege? Putem încerca, de exemplu, să ne închipuim cum e universul fără sunete, dar ne-ar rămâne văzul. Ne putem lega la ochi ca să suprindem lumea pe pipăite, dar am avea măcar vorbirea. Åži dacă n-am avea nici glas și nici vedere, am putea măcar să auzim lumea în care trăim, și s-o înțelegem prin varietatea ei de sunete.
Floarea nu are niciuna din toate aceste capacități. S-a născut surdă și mută, iar de ceva ani este și oarbă. De destui ani încât să-și formeze propriul său cod de comunicare cu oamenii din jur. Limbajul său propriu, modul său special de a percepe viața doar prin vârful degetelor… Mâinile ei s-au obișnuit să pipăie fiecare obiect într-un mod aproape imperceptibil. În trecerea sa prin fiecare loc, atinge, ca într-o mângâiere pereții, scaunele, patul, masa, ușile și toate celelalte lucruri, ca să știe unde anume se află. S-a deprins să simtă și să recunoască sub tălpi duritatea diferită a pământului cu sau fără iarbă, a gresiei, podelelor de parchet sau dușumea, a asfaltului.
Curenții de aer, mai slabi sau mai puternici sau întrupați doar într-o adiere insesi-zabilă pentru ceilalți, Floarei îi spun dacă pe lângă ea a trecut un om, dacă undeva s-a închis o ușă, dacă în vreo cameră, cineva a uitat un geam întredeschis… Floarea nu aude, nu vorbește, nu vede. Trăiește în universul ei deconectat de la toate obișnuințele care pentru noi înseamnă comunicare. Are viața ei aparte și nimeni nu poate afla dacă și cât o doare că nu este, măcar un pic, la fel ca toți ceilalți…
Era ora prânzului când am întâlnit-o. Stătea la masă alături de ceilalți vârstnici ocrotiți în casa de la Oreavu. Cu gesturi sigure lua, lingură după lingură, ciorbă din farfurie. Din când în când, degetele căutau pâinea, iar la final, șervețelul așezat lângă farfurie. Prin gestul simplu de a ridica paharul gol le-a spus celorlalți că îi este sete. Apoi, și-a dus palma la burtă, apoi la piept și a aplecat, zâmbind, capul ca să mulțumească, în felul ei, pentru masă.
Am atins-o pe mână să-i dau de veste că sunt acolo și imediat și-a dat seama că nu-s de-a locului. M-a tras spre ea și mi-a pipăit părul, conturul ochilor, nasul, buzele. A continuat cu umerii și a coborât pe brațe. A insistat pe brățara de la încheietură și a râs, bucuroasă. „Îi plac cerceii, brățările, bijuteriile în general”, m-a lămurit Adela, îngrijitoarea tuturor bunicilor din casa de la Oreavu. „Are și ea câteva, numai că acuma a fost nevoie să și le dea jos că s-a tăiat la o mână și a trebuit să o pansez”, a explicat femeia.
Curăță bostani, își taie singură unghiile și mulge vaca
Floarea a trăit, cât a avut lângă cine, într-o casă din Bolotești a unei rude a soțului ei, mort în urmă cu 15 ani. Copii n-a fost să aibă și numai Dumnezeu știe dacă femeia mai are sau ba frați sau surori, ori alte rude de sânge. Acum câțiva ani, când a rămas complet singură în locuința din Bolotești, oameni cu suflet au îngrijit-o atât cât au putut. Åži când n-au mai putut, ca să nu o expună niciunui pericol, s-au străduit să îi găsească un loc unde să fie ocrotită. „De aproape un an a venit aici, la noi. Am înțeles că este de loc din Căiuți, județul Bacău, dar s-a căsătorit în Vrancea”, spune Adela. „Celor care o îngrijeau le-a fost teamă ca nu cumva, fiind singură, să dea din greșeală foc la casă. Apoi a fost bolnavă și nu reușea să-și ia medicamentele. Ce să zic, până s-a integrat a fost mai greu… Până s-a obișnuit cu locul, până a învățat împrejurimile și mai ales, până am reușit să putem comunica într-un fel… Acum ne este foarte dragă. Este foarte curată și harnică. Mereu cere să facă ceva”, explică Adela.
Așa că Floarea este prima care dă o mână de ajutor la curățat legumele. Åži nu doar că le curăță de parcă ar avea ochi, ci le mai și taie! „Ceapa o taie direct în palmă și nu a pățit nimic niciodată. Să vedeți ce fin o toacă! Acum, în ultima vreme a curățat bostani, i-a tăiat bucăți să îi dăm la porci și semințele le-a ales tot ea. Să vedeți cum ne ceartă dacă rămâne vreun pic de pulpă pe sămânță! O ia în mână și ne-o arată și dă din braț că este supărată!”, spune Adela. Åži a mai învățat Floarea, pe parcursul anului petrecut la Oreavu, cum să ajungă la grajd și să mulgă vaca, cum să-și recunoască lucrurile personale și să le spele, cum să-și facă patul de zi sau de culcare, mai ceva ca un văzător! Ba chiar își taie unghiile de la mâini absolut singură! „Am reușit să o fac să știe ce perioadă a zilei este. Pentru dimineață îi ridic un deget, pentru prânz două, iar pentru seară trei degete. Dacă îi e foame, arată cu mîna la burtă, dacă vrea să doarmă își culcă pe palme capul cum fac copiii, iar dacă îi este frig se freacă cu mâinile pe brațe. Dacă vrea să atragă atenția bate cu ceva în masă sau cu bastonul, jos… Ne-a devenit foarte dragă, să știți…Este și ea un suflet de om, mai încercat decât toți ceilalți. Iar mie, cel mai greu îmi este când plânge…”, mărturisește Adela.
Lacrimi din bezna ființei
Cu ceva timp în urmă, Floarea încerca, în dorința ei de a cunoaște locul în care trăiește, să treacă dincolo de marginile curții casei din Oreavu. Își lua bastonul și când simțea că nu e nimeni prin preajmă s-o surprindă, o pornea pe poartă, afară. Mergea târând bățul, ca să aibă un reper, pe toate gardurile pe lângă care trecea, iar zgomotul răsunător făcut de acesta – pe care ea nu-l auzea – speria copiii și zădărea toți câinii de prin ogrăzi. Fie că era adusă înapoi de vreun vecin, fie că era ajunsă din urmă de Adela, acest lucru nu îi prea plăcea Floarei. Pînă într-o zi când a simțit disperarea de a nu mai știi unde este. „Era astă vară și Floarea a ajuns în lanul de porumb de lângă casă. Ea o fi vrut să vină înapoi, dar nu a mai știut pe unde. Atunci s-a speriat rău, că nu putea nici să strige, nici să vadă pe unde merge și nici să ne audă că o căutăm. Am găsit-o totuși și de atunci nu mai pleacă nicăieri fără să spună. Adică, vorba vine că spune. Îmi arată. Își ia haina și bastonul și îmi arată cu mâna că vrea să plece. Să plece departe…”, a explicat Adela.
Chiar dacă nu are niciun mod prin care să poată explica, toți știu că Floarea este uneori nostalgică. Åži foarte tristă. Sunt momentele în care își scoate din adâncul vreunui buzunar, o bocceluță mică, legată temeinic. O pune pe masă. Åži o desface încet. Pipăie aproape cu duioșie mănunchiul de chei dinăuntru. Åži plânge. Sunt cheile ei de la fosta casă. De la fosta existență. Cheile care acum mai descuie …doar amintiri.
Din adâncul lumii ei fără sunet și culoare, Floarea scoate pe pipăite, bucuriile sau suferințele unei vieți pe care noi nu putem decât s-o bănuim…
