Parapareză spastică cu tulburări sfincteriene, multiplă scleroză formă predominant medulară cu evoluție progresivă, insuficiență hepatică. Cu toate aceste boli, plus sărăcia, se chinuie să trăiască Aurel Dudu, de 47 de ani, din Năruja, care de aproape 20 de ani nu a mai putut ieși din casă, să schimbe vreo vorbă cu oamenii din satul său. La fiecare două luni el trebuie să ajungă la Spitalul Militar din Focșani pentru tratament și masaj însă, din vară, nu s-a mai dus fiindcă nu are cei 400 de lei necesari cumpărării tuturor medicamentelor prescrise de medici. „Stau internat în spital, dar medicamentele trebuie să mi le cumpăr, că acolo nu au. Pentru că nu am mai avut bani nu am putut să mai ajung… Simt cum îmi slăbesc puterile în fiecare zi… Nu am control asupra mea și de aceea folosesc pamperși. Pentru că nu am bani să cumpăr câți îmi trebuie, îi mai usuc și îi mai folosesc o dată… E groaznic… Deși legea spune ca am dreptul la gratuitate, fiind cu handicap grav, absolut nimic nu primesc gratis… Vă rog, ajutați-mă!”, spune sărmanul, îndreptându-și ultimele speranțe către generozitatea cititorilor noștri. Cine dorește să-l ajute se poate adresa redacției noastre, sau îl poate suna direct pe Aurel la telefon 0733.579.407.
Dacă te naști cu handicap și devii adult obișnuit fiind cu tot ce implică disfuncționa-litățile propriului trup, poate este mai simplu. Dar să te îmbolnăvești în plin elan al tinereții, să ajungi să zaci la pat, să fi conștient că îți faci nevoile pe tine și altul e nevoit să te spele la fund… numai cine a trăit așa ceva ar putea spune cât de umilitor este. În cămăruța lui izolată de restul casei, din fundul curții părintești, Aurel este conștient de tot ce i se întâmplă și, deși au trecut ani de când boala i-a afectat simțurile, tot nu se poate obișnui cu această stare. Iar ceea ce îl face să simtă și mai acut starea de înjosire a condiției sale umane este sărăcia. Dar nu acea sărăcie din pricina căreia nu ar avea ce mânca sau îmbrăca ci aceea din cauza căreia nu își poate cumpăra medicamentele – pe care statul ar trebui să i le asi-gure cu totul gratuit, și care i-ar menține trupul într-o stare de relativ echilibru. Åži nici pamperșii, care l-ar scuti de rușinea de a se pomeni scăldat în propriile fecale care să-i fie spălate, apoi, de propria mamă sau, contra 50 de lei, de vreo femeie sau alta de prin sat… „Sunt scumpi pamperșii, iar fără ei este groaznic. Ca să fac economie, dacă urinez o dată în ei, îi mai pun lângă sobă, la uscat dar de mai multe ori nu se poate. Este îngrozitor… Din pricina bolii simt că trebuie să urinez foarte des, din sfert în sfert de oră și dacă e cineva lângă mine, spun și îmi pune plosca dar când nu e nimeni n-am ce să fac, că nu mă pot duce singur la WC în curte…”, mărturisește bietul om. Din când în când, își pipăie oasele șoldurilor ieșite în afară. Își trece mâna peste coastele ce pot fi numărate cu ochiul liber și aproape că reușește să-și cuprindă gamba cu degetele mâinii… Spune că nu a fost niciodată un bărbat solid dar ca acum, când a ajuns la 42 de kilograme, nu a fost niciodată. „Simt că îmi slăbesc puterile pe zi ce trece. Mama se străduiește să îmi asigure mâncare bună și consistentă dar nu asimilez. De aceea e foarte important să ajung din două în două luni la spital. Acolo îmi pune perfuzii cu toate vi-taminele și îmi fac tratamentul cu cerobrorizin, dexa-metazon, nospa, debridat și nu mai știu… Plus că trebuie să fac șase ședințe de masaj pe care le plătesc 30 de lei ședința, și este obligatoriu să le fac pentru altfel mi se atrofiază mușchii. De internat mă internează în spital, dar mi-a spus clar doctorul că nu au medicamente așa că îi pune rețeta mamei în mână și trebuie să se ducă să o cumpere. Costă cam 400 de lei toate medicamentele care îmi trebuiesc. Åži fiindcă n-am mai avut bani, nu m-am mai dus…”, a spus Aurel.
„Dacă ești bolnav te părăsește toată lumea”
De aproape 20 de ani, Aurel n-a mai ieșit din curtea casei părintești – cu excepția perioadelor când a fost internat – iar în ultimii ani chiar nu s-a mai putut deplasa altfel decât sprijinit, mai mult de doi, trei metri, în fața ușii cămăruței lui. Un fotoliu rulant i-ar fi ușurat existența, ar fi putut fi scos de mama lui, măcar din când în când, la plimbare prin sat dar nu a avut nici posibilitatea să cumpere așa ceva și nici n-a știut cui să se adreseze ca să îl obțină. Astfel că, de foarte multă vreme, Aurel nu face decât să privească cerul, pâlcurile de pomi și acareturile vecinilor, adică tot ce se poate vedea pe geamul odăii lui izolată de restul casei. Åžtie că trec anotimpurile după culoarea frunzișului. Åži odată cu ele, anii propriei sale vieți, unul după altul… E singur. Chinuit de boală. Umilit de sărăcie. „Sunt aproape 20 de ani de când n-am mai văzut satul”, zice, și din ochi încep să-i curgă lacrimi. Le lasă să se prelingă pe o parte și alta a feței, pe pernă. Åži continuă. „Îmi doresc să văd și eu lume, să mai vorbesc cu oamenii, să stau la un suc cu cineva, să mai aflu ce se mai întîmplă prin comună. Dar nu pot… Åži la mine nu mai vine nimeni. Dacă ești bolnav te părăsește toată lumea…”, spune.
***
Între cei patru pereți între care Aurel își îngroapă sufe-rința, mai sunt doar o masă, două scaune și patul. Un alt pat, pliant, era, ieri, rezemat de unul din pereți. „Îl întind și mai dorm eu pe el, sau vreo femeie care mă înlocuiește când nu sunt”, zice Toadera, mama suferindului. „Că are dureri, nopțile are coșmaruri și apoi, trebuie să fiu aici ca să îi pun țucalul când vrea să facă pipi”, explică. Åži-a privit cu îngrijorare fiul, apoi ochii i s-au îndreptat spre soba care risipea, ieri, o căldură ge-neroasă. „Åži nici lemne nu mai avem… Aici, la soba lui ar trebui cam patru căruțe pe iarnă și n-am reușit să luăm decât una…”, mărturisește.
Toadera, la cei 64 de ani ai săi nu știe cum să mai facă față nenorocirilor care-i bântuie, familiei sale, existența. Ca și cum n-ar fi fost suficientă boala lui Aurel, în urmă cu trei luni soțul ei a trecut printr-o operație foarte grea. „A fost operat la plămâni, că a avut o tumoră. E și el acum, la pat, că n-are voie să facă niciun efort. Nu mă poate ajuta cu nimic. Mai am un băiat, e la Focșani și a rămas și el șomer, săracu… Iar fata este departe, plecată în Italia, se chinuie și ea…”, spune Toadera.
„Vă rog să mă ajutați…”
Pînă să-l doboare boala, Aurel a fost și el un tânăr la fel ca ceilalți colegi de-ai lui de generație. A terminat școala și s-a angajat. O vreme a lucrat ca paznic la Combinatul Siderurgic Galați. Acolo crede că s-a și îmbolnăvit, în urma unor răceli puternice. Apoi a muncit ca zilier, la mină la Târgu Jiu. „Acolo am cunoscut o fată de care mi-a plăcut. Am trăit împreună până m-am îmbolnăvit. Apoi a plecat, a zis că ei îi trebuie bărbat, nu un om bolnav. Era gravidă când a plecat, a născut o fetiță, fata mea care are acum 21 de ani și nu m-a vizitat decât o dată… Åži nu m-a mai căutat deloc”, oftează Aurel.
Ar fi vrut ca viața lui să fie altfel. Ar fi vrut să își ajute el mama, nu să fie ea pusă în postura de a-l spăla, de a-l șterge la fund, de a tremura pentru viața lui. În loc de salariu, Aurel are acum doar o pensie de handicap ce nu depșește 30 de lei. Iar banii de însoțitor îi dă, câte 50 de lei aproape zilnic, femeilor care îi înlocuiesc mama atunci când este nevoie. Åžtie că, în calitatea lui de persoană cu handicap grav, are o serie de drepturi legiferate care, dacă s-ar respecta, i-ar ușura foarte mult existența. În același timp mai știe și că trăiește în România, țara în care legile există doar pe hârtie iar respectul și grija față de om se manifestă doar la nivel declarativ, de regulă cu scop electoral. De aceea, singura speranță de mai bine se îndreaptă către generozitatea cititorilor noștri, cărora Aurel a decis să le descrie chinul și umilințele prin care trece. Cine îl poate ajuta cu orice sumă de bani sau cu pamperși, se poate adresa redacției noastre sau direct lui Aurel, la numărul de telefon 0733.579.407.
