România și Grecia au fost singurele țări UE care nu au oferit, la recensământ, o variantă online. La București, INS și-a dat seama pe parcurs că cel puțin în orașele mari internetul ar fi fost o soluție, dar sistemul gândit în pripă și doar pentru Capitală s-a dovedit prea complicat.
Din toate cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, Grecia și România s-au bazat exclusiv pe interviurile cu recenzorii, aici fiind excluse chiar și varianta trimiterii chestionarelor prin poștă sau cea a completării lor în intimitate și colectarea lor ulterioară cu ajutorul acelorași recenzori.
În afară de lipsa opțiunii recenzării online, INS a fost criticat dur pentru bâlbele cu care a răspuns criticilor, aceleași, în principiu, cu cele întâlnite și în alte state europene. În special pentru răspunsurile date în legătură cu obligativitatea declarării codului numeric personal, purtătorul de cuvânt al INS a fost demis. Totuși, el a fost păstrat pe un alt post, în institut, deși specializarea lui era tocmai cea de comunicator.
Din cauza declarațiilor contradictorii ale oficialilor INS, problema divulgării CNP-ului la recensământ a trecut de la faza de refuz categoric la cea în care, de frica amenzii, oamenii lăsau în ușile locuințelor bilete pe care scriau toate codurile membrilor familiei, conform relatărilor presei.
Restul statelor europene au aplicat câteva modele standard, pe care unele state le-au combinat sau le-au personalizat pentru a crește eficiența recensământului național și a scădea, simultan, costurile. Toate modelele adoptate însă de celelalte state au presupus mai puține eforturi și mai puțin deranj pentru cetățeni.
O primă categorie de state ar putea fi formată din cele pregătite, cu re-gistre, arhive și statistici puse la punct, unde recensământul tradițio-nal, ce presupune contactul cu cetățenii, a fost înlocuit cu o procedură bazată exclusiv pe analiza datelor aflate în posesia instituțiilor statului. Această metodă, denumită generic „register-based census”, a fost folosită de Austria, Belgia, Danemarca, Slovenia și Suedia. În aceste țări nu au existat așadar formulare sau recenzori, deci nici cheltuieli pentru recensământ.
O a doua categorie de state ar putea fi alcătuită din cele care au îmbinat studiul registrelor și arhivelor statului cu un așa-numit „recensământ prin sondaj”. În Franța, Germania, Olanda sau Spania, recensământul petru 2011 a constat în coroborarea datelor deținute de diferite instituții ale statului cu cele obținute în urma interviurilor realizate prin sondaj.
Cele mai multe dintre statele membre au introdus, în desfășurarea recensământului național, o perioadă de aproximativ o săptămână în care prioritate la recenzare și centralizare aveau cei care alegeau varianta online. Bulgaria, Estonia, Ungaria, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxembourg, Polonia, Portugalia, Marea Britanie și Slovacia au optat pentru această va-riantă, fiecare stat alegând totuși metodele proprii de validare a chestionarelor online. Cetățenii din majoritatea acestor state au primit, de la recenzori sau prin poștă, un cod unic de identificare, scris pe formularul de recensământ, pe care să-l folosească pentru validarea online a documentului completat.
Unele dintre aceste state au solicitat totuși celor care au decis să se înre-gistreze online fie semnătura electro-nică (Luxembourg), fie codul numeric personal. În Cehia și Malta, chestionarele pentru recensământ au fost distribuite de recenzori și, după două săptămâni, colectate tot de aceștia. Cehia a permis alternativa transmiterii lor prin poștă, pe banii statului.
O metodă unică în Uniunea Europeană a fost folosită în Cipru, un stat cu 700.000-800.000 de locuitori. Aici recensământul a fost făcut de aproximativ 800 de oameni de teren, toți dotați cu laptopuri pe care cetățenii completau chestionarul, trimis ulterior în format electronic la centralizat.
