Nici nu știi de unde sare iepurele!
Era o zi obișnuită de miercuri. Tot felul de griji mi se plimbau prin minte, de ziceai că, dintr-o dată, întregul meu creier devenise gara de nord. Unele gânduri plecau, altele veneau și uite așa, sătulă de atâtea supoziții fără rost, am luat telecomanda și am ales cea mai ușoară terapie: televizorul. Faptul că aveam test la engleză ziua următoare sau că M. îmi promisese să-mi dezvăluie un secret teribil, nu mai conta. Mă concentram urmărind „Vrei să fii milionar?”. Atunci, a apărut întrebarea fără de care acest articol nu ar mai fi luat ființă:
„Când a primit Dario Fo premiul Nobel pentru literatură?”
Pe urmele lui Dario Fo…
Odată suspansul depășit, aflând de la pontosul moderator că dramaturgul ăsta italian ar fi luat Nobelul în 1997, am dat o căutare pe Google și buf! un rânjet gigantic a invadat ecra-nul, supunându-mă riscului de a face alergie la atâta optimism. Puțin ciudată, dar hazlie, imaginea în cauză (pe care o voi publica în articolul următor, pentru a lăsa suspansul să își facă efectul și, mai presus de toate, pentru a nu influența interpretarea creației propriu-zise) îl reprezenta chiar pe autor și, ușor intrigată la acea vreme, destul de curioasă și extrem de zâmbitoare (veselia e contagioasă!), am căutat pe Trilulilu o piesă a acestui domn bine.
Repetă după mine: Milano nu există!
Am găsit o comedioară de 40 de minute, picantă, savuroasă, despre un jaf „cultural” sau ipoteze istorice absurde, cu un titlu de senzație: „Milano nu există!”. Pornind de la furtul unui picior de marmură dintr-un muzeu comunal de istorie, acțiunea piesei se concentrează pe figurile emblematice ale personajelor următoare – un profesor de la Institutul Provincial de Arheologie, Gianni U., interpretat magistral de Dem Rădulescu (un erudit bonom, cu limba ascuțită), respectiv taximetristul întreprinzător Ugo R. (un tip impresionabil, senzual, cu o slăbi-ciune aparte pentru femeile cu piele albă), personaj care prinde viață prin vocea lui Virgil Ogășanu.
Amândoi devin parteneri într-un șantaj întortocheat, al cărui scop este obținerea de fonduri din partea breslei inginerilor din zonă. Cei doi profesori de istorie sustrag un picior de marmură dintr-un muzeu, îl plasează pe un șantier de lucru ca să pară o descoperire arheologică nemaipomenită și, știind că într-o asemenea situație, echipa de ingineri e dizolvată, profită de dispe-rarea inginerilor-șefi pentru a obține ajutoare bănești în schimbul mușamalizării pretinsei inovații. Gianni U. invocă în sprijinul farsei fel de fel de autorități, de la primărie până la istoricul roman Ausonius, toți par implicați într-un complicat proiect de cercetare ce vizează găsirea unui Colosseum îngropat sub sediul unde-și fac veacul inginerii-șefi. Catacombele milaneze reprezintă un alt argument pus pe masa de negocieri și, în locul evacuării sau părăsirii șantierului, suma de 3 milioane se transformă pentru directorul Angeli (în spatele căruia, îl recunoaștem pe Mircea Åžeptilici) într-un chilipir.
Totul începe și se sfârșește cu piciorul lui Mercur. Încă din primele momente, pe când cei doi profesori se află în ipostaza de hoți, piciorul joacă un rol special. E un element atât de important, încât el ajunge să conducă ițele povestirii și devine sursă a comicului de situație, de caractere și de limbaj. Ceea ce unește personajele e nevoia de a supraviețui acestei furtuni create într-un pahar cu apă, dar, până la urmă, ca o pedeapsă de sus, fiecare se găsește în ipostaza de victimă a piciorului roman. Se întâmplă de fiecare dată cumva, prin cineva ca piciorul roman să cadă pe piciorul fiecărui personaj din piesă. Epilogul îi lasă pe toți șchiopătând; să fie simbolul unei lumi deficiente sau pur și simplu, un comic bumerang utilizat în scopuri moraliste?
Replici de neuitat
– De ce nu mi-ai spus cine este?
– Cine?
– Statuia… Pe cine reprezintă acest domn dezbrăcat, cu pălăria pe cap?
– Pe Mercur!
– Aaaa… termometrele.
– Eeei, nu, nu, statuia asta reprezintă un zeu, nu un termometru. E unul dintre fiii lui Jupiter, Mercur, protectorul negustorilor, al hoților…
– Aaa, deci protectorul nostru. ”
Pentru ca, mai apoi, conștient că taie piciorul patronului hoților, Ugo să exclame nedumerit:
„E o mare ticăloșie să furi un picior celui care îți întinde o mână.”
O piesă subtilă, cu o veselie temperată, ideală pentru o zi nostalgică de octombrie, nici bufă, nici seacă… o împletire armonioasă a râsului cu spiritul. Audiție plăcută!
http://www.trilulilu.ro/MacRatusca/302a56fec861e8
Cristina Stancu
Colegiul Național „Unirea”
