Încă cinci oameni ai străzii din Focșani sînt în pericol de a muri degerați prin cotloanele în care s-au adăpostit. Ei mănîncă resturi alimentare găsite prin containere și se încălzesc cu trupurile cîinilor vagabonzi. La Adăpostul creat de Crucea Roșie Vrancea și Primăria Focșani nu mai sînt locuri. Organizațiile nonguvernamentale împreună cu autoritățile locale ar trebui să-și reunească eforturile pentru depășirea acestei situații inumane. Sînt bolnavi, cu membrele mușcate de degerături. Sînt murdari și flămînzi. Sînt disperați și dezumanizați. Sînt oamenii străzii. Åži sînt tot mai mulți… I-am găsit ieri, cuibăriți în plăpumi soioase primite de pomană sau găsite prin gunoaie… I-am găsit cu dinții clănțănindu-le în gură, zăcînd pe cartoanele inutile ce și le-au pus sub ei, în încercarea iluzorie de a-și proteja oasele. I-am găsit într-o scară de bloc exterioară sau direct în stradă. Strîng în brațe cîini vagabonzi, pentru un dram de căldură. Împart cu aceștia gunoaiele alimentare găsite prin containere. Iar patrupedele le ling mîinile cu recunoștință, le încălzesc cu răsuflarea lor caldă… E zguduitor! Sincer, mi-e frică să mă gîndesc dacă cele cinci persoane pe care le-am descoperit ieri în zona Direcției Muncii sau în Bahne, mai sînt sau nu, vii astăzi! În orice caz… dacă mai respiră, e doar o agonie înaintea unui sfîrșit inevitabil drama-tic și cu atît mai apropiat, cu cît gerul se va accentua… Impresionați de imaginea oferită de bietele ființe sau pur și simplu din nevoia de a-și liniști conștiința, unii concetățeni le dăruiesc, din cînd în cînd, bani sau mîncare. Din cînd în cînd, își opresc pașii să îi întrebe… dacă nu le e frig!!! Se întorc apoi pe călcîie și se îndepărtează crucindu-se… Åži poate, se mai gîndesc o clipă la acești nenorociți înainte de somnul la care-i îmbie așternuturile lor calde, curate… Nu vi s-a întîmplat niciodată ca, dînd cu ochii de o asemenea ființă, să vă șoptiți, plini de sine, „mie nu mi se poate întîmpla niciodată așa ceva…”. Nu vi s-a întîmplat să auziți în jurul lor replici de genul „își merită soarta, bețivii dracului!”. Dar mai ales, vi s-a întîmplat vreodată să vă gîndiți ce mecanisme declanșează viața în sufletul omenesc de acesta ajunge să-și însușească degradarea, umilința, dezumanizarea și să bîntuie, nefericit și stingher, prin tavernele din subsolul societății? Lacrimi linse de cîine… Într-o scară exterioară a unui bloc din vecinătatea Direcției Muncii, adînciți în pleduri răpciugoase, zăceau ieri Emil, de 57 de ani și Ionuț, de 33 de ani. Era miezul zilei cînd i-am vi-zitat, și m-am simțit imediat vinovată că doar cu cîteva minute înainte, m-am răsfățat cu o cafea caldă… Zăceau acolo, pe ciment, cu capul spre ușa scării și picioarele înspre trepte, așteptînd cu ochii închiși să treacă încă o zi din cele ce nu vor să se mai sfîrșească… S-au ridicat încet din culcușul mizerabil, cu regretul vădit de a pierde astfel fărîma de căldură acumulată. „Mă dor rău picioarele astea… Merg greu…”, a spus Emil, fără dorința de a impresiona. Åži pe negîndite… din spatele ochilor soioși au început să-i curgă lacrimile unor tristeți vinovate, dar bine ascunse… Curgeau așa, pe obrajii arși de ger. El le ștergea cu dosul mîinilor roșii și umflate ce erau apoi linse cu sîrg, de Aurică. Aurică, unul din cîinii de pripas ce-i încălzește nefericitului zilele și nopțile… Cît de puternică poate fi legătura dintre om și patruped, dacă cel dintîi, așa bătut de soartă, a hotărît de exemplu să renunțe la căldura plapumei lui, numai ca să găzduiască sub ea o cățelușă cu puii săi de abia fătați? Sau cît de generos trebuie să fie acest om și cei ca el încît să-și împartă frățește gunoiul… alimentar cu cîinele? Emil este fost ofițer de armată. A fost o vreme cînd a privit lumea de la înălțimea demnității sale de cetățean onorabil, cu casă, serviciu, nevastă și copii. Dar… „am avut un accident petrecut cînd eram într-o aplicație. Un accident de muncă, nu pot spune mai mult… A urmat divorțul… partajul… Partea mea am cedat-o copiilor. Åži am rămas pe drumuri… din ‘94”, povestește. De sub pantalonii scorțoși i se văd rănile picioarelor. Parte din ele, urmele unei explozii căreia i-a fost victimă… altele, degerături. „Ar trebui să iau pensie, da’ pentru asta tre să umblu și nu mai pot. Actele mele toate sînt la Cercul Militar”, explică. Miroase a alcool și a urină. Miroase a mizerie crîncenă. Este bolnav, ar vrea la doctor. Ar vrea… să-i arate cineva pe unde s-o ia să regăsească drumul drept, pe care l-a rătăcit demult, cîndva… Mai tînărul Ionuț nu mai are acte. Regretă cumplit gestul de a fura cuiva o geantă, fapt care i-a întors toată viața pe dos. „Am fost condamnat la cinci ani cu suspendare, cu suprave-ghere. Am lucrat în confecții, dar părinții nu au putut să mă ierte… Am rămas pe drumuri. Vara mai lucram cu ziua, acum nu mai am unde, și nici unde să mă duc. Ne-am adunat aici, patru sîntem. Mîncăm din tomberoane pîine, ce găsim…”, spune el. A povestit că Doinel, unul dintre ceilalți doi colegi de suferință, plecați să scotocească prin gunoaie, este bolnav cu plămînii. Că acesta ar avea sau a avut TBC și cu toate acestea, nu a fost reținut în spital. „L-au internat și apoi l-au dat afară că n-are asigurare medicală, n-are acte, nimic”, spune Ionuț. Fără să vadă nici o ieșire din situația în care sînt, cei patru bărbați se îngrămădesc noaptea în cotlonul lor din buricul tîrgului și, încălziți de cîini, își plîng durerea. Rugîndu-și moartea… …resemnat și dîrdîind din toate încheieturile trupului său scheletic, așa l-am găsit tot ieri, pe Vasile Drăghici, de 67 de ani. De șapte luni stă, îngrămădit în el însuși, lîngă peretele unui bloc de pe strada Lupeni, din Bahne. A încercat să-și facă un culcuș mai ferit prin scări de bloc dar… „m-a luat lumea la fugăreală, cu șutul. Nu mai am casă. Am vîndut-o iar cel care a cumpărat-o mi-a luat o garsonieră pe care mi-a vîndut-o noră-mea, de la un băiat al neveste-mi. Am lucrat și eu odată, la Fructexport, dar n-am pensie. Mi-a dat primarul un ajutor social de 96 de lei”, explică, clănțănind din dinți și adunat cu genunchii la gură. Situația lui e cunoscută iar locatarii zonei povestesc cum a venit să-l vadă și poliția și primăria. „A fost dus la containere dar n-a stat mult și s-a întors aici. Zice că acolo sînt numai vagabonzi care se înjură, se bat. Dar dacă e lăsat aici, omul ăsta moare! În ce fel de societate trăim, nu pot să înțeleg! Chiar nu există loc și pentru oameni ca el?! Păi dacă nu există, ce să facem? Să-i dăm în cap?! Să-i omorîm pe cei ca el cum omoară hingherii cîinii? Nu se poate!”, a spus, revoltat, unul dintre vecini. Apel la umanitate! Situația oamenilor găsiți ieri de reporterii noștri în stradă este extrem de gravă. În Adăpostul creat de Filiala de Cruce Roșie Vrancea și de Primăria Focșani deja sînt ocupate cele 20 de locuri. Instituția de caritate mai are un container în județ, ce poate fi pus la dispoziția dezmoșteniților sorții, care trebuie însă adus în oraș cît mai urgent! Însă o singură organizație ce funcționează practic doar cu trei salariați, restul fiind voluntari, nu poate stopa de una singură ceea ce a devenit un fenomen. „O să facem tot ce putem să mărim spațiul de cazare pentru oamenii străzii. O să sesizăm Primăria să ne ajute cu utilajele necesare pentru aducerea containerului. Dar în același timp lansăm un apel și către celelalte ONG-uri să facă la rîndul lor ceva pentru această categorie de oameni! Ar trebui să rotunjim cercul de interese privind persoanele aflate în suferință. Noi am făcut ce am putut, avem dorința de a mai face și am demonstrat asta. Așteptăm însă să ni se alăture și alte organizații, pentru că problematica oamenilor străzii e stringentă și foarte grea iar soluții trebuie găsite! Oamenii nu pot muri în stradă!”, a declarat Rodica Davidean, directorul Filialei de Cruce Roșie Vrancea. Cînd veți ieși astăzi în oraș, amintiți-vă: Focșaniul este orașul unei țări membră UE, în care oameni fără adăpost sfîrșesc, linși de cîini, direct în stradă!
