Numai în ultimele două săptămîni, 12 copii au ajuns în grija statului, după ce părinții lor și-au luat lumea-n cap și au plecat să facă bani prin Italia. Pe parcursul lunii august a.c., aproximativ 40 de prichindei au ajuns în aceeași si-tuație, fiind găzduiți într-un centru al Direcției pentru Protecția Copilului Vrancea. Ușurința cu care părinții își lasă odraslele de izbeliște, luîndu-și picioarele la spinare în speranța că se vor căpătui prin lumi străine a devenit pur și simplu un fenomen mai mult decît îngrijorător. Iar ceea ce este de-a dreptul dramatic e faptul că nu pleacă doar mama sau doar tata, ci amîndoi. Åži că lasă în urmă nu numai unul sau doi copii, ci patru sau șase, ba chiar opt deodată!!! Nu știu dacă poveștile frățiorilor protagoniști ai acestui articol sînt mai nefericite decît ale altor copii aflați în aceeași si-tuație. Åžtiu însă că sînt reale și că durerea din ochii lor, maturitatea cuvintelor contrazisă de neputința trupurilor prea fragede și dorul, mai ales dorul de mama și tata impresionează pînă la lacrimi… „Mama și tata au plecat cam de patru luni în Italia. Au spus că pleacă să ne facă un trai mai bun. Ne-au lăsat cu o bunică, la Odobești, dar s-a îmbolnăvit tare, are epilepsie și a fost dusă în spital. Făcea mereu crize din alea, cădea pe jos, tremura, făcea spume la gură. Ne speriam rău… Dacă am văzut că am rămas singuri, ne-am hotărît să ne ducem toți la un unchi care stă în satul Doftana, din județul Bacău. Ne-am suit în tren și am plecat acolo. Ne mai întreba lumea din tren ce-i cu noi singuri, că ne vedeau cu aia mică, de opt luni, în brațe”, povestește Bobi, în vîrstă de 14 ani. E cel mai mare dintre cei opt frați și se simte responsabil pentru soarta acestora. El își mîngîie surioarele cînd dorul de mamă le apasă prea greu sufletele. Åži tot el le asigură că „sigur, luna asta vor veni acasă”. „Mi-e dor de mama…” La unchiul din Doftana nu au rămas prea mult. Unchiul pleca la muncă și astfel, cei opt copii în vîrstă de opt luni, doi, cinci, șapte, 10, 11, 13 și 14 ani erau nevoiți să-și poarte singuri de grijă. De Florina, copila de doar opt luni, avea grijă Andreea care la numai 10 ani știa s-o hrănească, s-o legene, s-o spele, s-o îmbrace. Împreună cu sora ei, Lorena, făcea și de mîncare pentru restul… familiei: „cartofi prăjiți, piftele, ouă. Am învățat de la mama”. Totuși, Protecția Copilului din Bacău a aflat despre situația celor opt micuți pe care i-au trimis înapoi în Vrancea, sesizînd instituția similară de la noi din județ. Acum, ei sînt la Adăpostul Temporar din Focșani, iar din opt, au rămas șapte. Cea mică a fost dată în grija unui asistent maternal iar frații ei spun că îi duc tare mult dorul. Copiii nu știu ce se va întîmpla cu ei, dar speră să fie luați de rudele pe care le mai au prin țară. Din cînd în cînd, își mai aud părinții la telefon. Aceștia îi sună și le povestesc că au adunat pentru ei o mulțime de lucruri. „Au zis că au pentru noi motoretă, roboți, lănțișoare, păpuși, haine, dulciuri și că vor să le trimită dar nu știu cum. Au spus că sigur luna asta se întorc și atunci le aduc ei”, spune cu convingere Bobi. Nimic din toate astea însă, pare să nu poată stinge dorința supremă a celor mai mici dintre ei. Dincolo de toate bunătățile și jucăriile din lume, ei au o singură dorință: „să vină mama înapoi”. „Părinții lor ne sună, este adevărat, și ne spun că vor să stea copiii împreună. Le-am explicat că cel mai bine ar fi ca măcar unul dintre ei să se întoarcă, dar spun că nu pot pentru că au datorii prea mari și nu vin pînă nu strîng toți banii pe care-i datorează”, a declarat Gabriel Munteanu, șeful Biroului Consiliere, Intervenție și Adăpost Temporar din cadrul DGASPC Vrancea. „Mama a plecat fiindcă o bătea tata” În același centru a ajuns, de ceva vreme, și Mariana. O fetiță de doar șapte anișori, cu părul auriu și ochi senini ca cerul, care povestește, frîngîndu-și mînuțele în poală, tot ce-a pățit. E ca o păpușă de porțelan, însuflețită și dăruită de Dumnezeu cu multă inimă și înțelepciune de om mare. Privind-o nu poți să nu te întrebi cum o fi putut femeia care-i este mamă să se despartă de o asemenea frumusețe de copilă, care mai știe și să-și îngrijească atît de bine frații de patru, cinci ani și încă unul de opt luni! Mariana însă știe de ce s-a întîmplat, își înțelege mama și nu dorește altceva decît ca aceasta să vină într-o zi înapoi. „Într-o zi, mama a zis că se duce să schimbe buletinul și nu s-a mai întors. Am căutat-o peste tot, am așteptat-o… Tata a sunat-o de vreo șase ori… Tata se îmbăta și o bătea pe mama. Åži pe noi ne bătea cîteodată. Făcea scandal și nu puteam să dormim… Odată a bătut-o că în loc de tocăniță, mama i-a făcut cartofi prăjiți cu carne. Pe mama o bătea cu pumnul, cu picioarele. Pe mine mă bătea cu bățul… Stăteam și cu mamaia și tataia, dar și ei beau. Mamaia a dat cu o cană în geam și mi-a spart capul, m-au dus la spital…”, povestește fetița. Între propoziții, tăcere. Dincolo de cuvinte, du-rerea unei copilării sufocate de suferință. Cum o fi putut acea femeie să-și ia lumea-n cap lăsîndu-și patru copii în acel mediu?! Mariana povestește că acolo, la centru, ar fi venit o vecină din sat și a sunat-o pe mama din Italia. S-a bucurat că a putut vorbi cu ea, mai ales că a obținut de la aceasta și o promisiune. „A spus că vine pe 30. Nu știu în ce lună. A zis că a plecat pentru că o bătea tata… Acum, am auzit la doamnele de aici că ne-au găsit o familie care ne ia. Dar nu de tot. Au venit să ne vadă. Eu și cu Paul am început să plîngem… Nu vreau altă familie, eu vreau să vină mama înapoi!”, spune, lăsîndu-și căpșorul pe masă. Toate oceanele lumii s-au clătinat, deodată, în seninul ochilor ei ca să picure apoi pe podeaua încăperii… E doar o fetiță de șapte ani care anul acesta trebuie să meargă la școală. Se va duce. Dar de mînuță o va ține altcineva. Emoțiile și le va fereca în suflet. Tot acolo unde ține strîns, cre-dința că într-o zi, cît mai curînd, va alerga în brațele celei de care îi este nespus de dor. Copiii, cea mai de preț avere Împinși de sărăcie, hăituiți de necazuri, urmăriți de datoriile făcute pe la cămătari sau cine știe din ce alte motive, prea mulți părinți aleg să plece, dăruindu-le copiilor lor teama de necunoscut și singurătatea. Astfel, am devenit singura țară din UE al cărui popor a ajuns să nu-și prețuiască cea mai de preț avere: copiii. Cu alte cuvinte, viitorul… E drept că nu putem gene-raliza, însă cel puțin în Vrancea, anul acesta, prea mulți prichindei au rămas nu în grija rudelor sau prietenilor de familie, ci efectiv în grija statului! Așa au hotărît cei care, cel puțin o vreme, le-au fost … părinți. Poate că într-o zi, cu sau fără bani, aceștia se vor întoarce. Poate că își vor cumpăra case, mașini, bijuterii și haine musai de firmă. Ceea ce nu vor putea cumpăra însă vreodată va fi timpul trecut. Åži bucuria anilor pierduți din copilăria irepetabilă a puilor lor…
