După 10 ani în care a fost tolerată prin saloanele Spitalului Județean Focșani, Tincuța Florea, cunoscută de toată lumea drept Flori, a fost evacuată. Acest lucru s-a întîmplat, din cîte povestește, prin luna iunie a.c. și de atunci, în lipsă de alt adăpost, doarme prin scări de bloc sau în canalul din curtea Palatului Copiilor. Biata ființă a rătăcit luni în șir pe străzi, a cerut ajutor medicilor și mai ales asistentelor medicale și infirmierelor cu care a legat amiciții dar, din păcate, n-a găsit nicăieri bunăvoință. Evident, spitalul nu este unitate de ocrotire socială. Ieri, Flori a cerut adăpost Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului și, pentru moment, a fost cazată la… Centrul Maternal. Femeia refuză cu încăpățînare să meargă la Căminul Atelier Odobești și, poate pentru că nu a avut niciodată o familie a sa, dorește cu orice preț să fie luată acasă la niște oameni pe care să-i ajute în gospodărie. Dacă i s-ar fi permis, Flori ar fi trăit pînă la bătrînețe între zidurile Spitalului Județean. S-a pripășit acolo cu 10 ani în urmă și de atunci, chiar dacă n-o duce mintea cine știe ce, a învățat toată rînduiala de pe acolo. Un deceniu petrecut, în gene-ral, în secția de chirurgie i-a îmbogățit involuntar sufletul cu toate suferințele pacienților pe care i-a văzut. Åži i-a creat deprinderi care acum nu mai are unde să și le manifeste, astfel încît se simte inutilă. De bine, de rău, în spital avea siguranța unui pat în care să doarmă. Avea o preocupare zilnică, aceea de a duce gunoiul, de a ajuta la cărat sau curățenie. Åži mai ales, ajuta toți bolnavii care o solicitau să le facă diverse servicii. „Îmi dădeau bani și mă tri-miteau pe mine la farmacie să le cumpăr medicamentele ce aveau nevoie, la chioșc după mîncare sau alte lucruri… Îi ajutam. Dormeam unde era mai liber în salon, aveam și eu un adăpost. De mîncare tot de la spital primeam. Acum nu mai am nimic. Eu unde să stau, spuneți-mi, unde să mă duc ?”, spunea, spe-riată, sărmana. Din 30 de ani, cîți are, 20 i-a petrecut prin instituțiile de ocrotire ale statului iar ultimii 10 în Spitalul Județean. Cu-noaște toți doctorii care au venit și au rămas, pe cei care au plecat, pe toate asistentele și infirmierele. Dar mai ales, a observat în cele mai mici amănunte cum, cînd și cine făcea acel lucru pe care-l neagă tot sistemul sanitar: „apro-vizionarea” cu seringi, medicamente sau alte lucruri existente îndeobște în spital, în defavoarea bolnavilor ce erau trimiși să și le cumpere… Nimeni nu s-a gîndit probabil că tocmai Flori, integrată atît de bine în decor, Flori cea bună la toate este cea care, chiar cu minte puțină, va recepta atît de exact și în felul ei, toate lucrurile mai puțin ortodoxe ale universului medical în care trăia. Dacă n-ar fi fost evacuată, poate că nici nu le-ar fi povestit vreodată pentru că faptele respective deveniseră și pentru ea tot atît de banale, ca mersul pe jos. Ceea ce nu s-a putut banaliza însă, în deceniul trăit prin Spital a fost, pentru Flori, sufe-rința umană. Suferința pe care fără să vrea a văzut-o, a auzit-o, a mirosit-o. Åži mai ales moartea, moartea care nu iartă… „Cel mai groaznic era cînd mureau oameni pe acolo… Am văzut foarte mulți care au murit… Nu le-am ținut lumînarea la nici unul, că aveau rude. Dar am văzut….”, spune ea. Singură pe lume Flori se consideră, în momentul de față, absolut singură pe lume. Părinții nu și i-a cunoscut. „Au murit”, justifică. Åžtie doar că s-a născut la Focșani și că ar mai avea niște frați lîngă care nu-și dorește să ajungă. Povestește că a crescut la fosta casă de copii din Panciu și apoi a făcut opt clase, plus o profesională, la Åžcoala Specială Mihălceni. „M-am calificat în horticultură, că nu mi-a plăcut cealaltă calificare, de zugrav-vopsitor. Acum nu mai am buletin, că l-am pierdut demult. Am numai o carte din aia provizorie, m-a ajutat o femeie de la primărie să-mi fac. După ce am terminat școala de la Mihălceni m-au trimis la Odobești, la Căminul Atelier dar am stat acolo foarte puțin, că nu mi-a plăcut. Erau prea mulți acolo, amestecați, bărbați și femei și nu mi-a plăcut. Am mai fost și la o familie la țară, dar profitau de mine. Mă puneau la muncă vara și toamna iar iarna mi-au spus că să plec. Åži am venit pe la Spitalul Județean unde am rămas pînă m-au dat afară…”, explică Flori. Momentul și modul în care povestește că a fost evacuată le-a resimțit cu adevărat dramatic. Oricît i s-ar explica, sărmana nu poate înțelege că locul ei nu era în spital și consideră că i s-a făcut o mare nedreptate. „Mi-au spus că trebuie să plec că a venit o vizită de la București și m-au văzut. Oricum, mereu venea Sanepidul și nu știau alea (asistentele – n.r.) pe unde să mă mai ascundă… Mi-au aruncat și hainele, nu mai am nimic. Au spus că dacă tot m-au prins ăia de la București nu mai pot să mă țină. Pe mine m-au prins, dar pe asistentele alea care furau toate, pe ele n-au putut să le prindă !”, se apără femeia. Viață alături de boschetari Numai Flori poate ști ce a simțit în momentul în care a pășit pe poarta spitalului, conștientă că acolo nu mai are voie să se întoarcă… Habar n-avea încotro să se îndrepte și de aici pînă la înregimentarea fără voie în rîndul oamenilor străzii, n-a fost decît un pas. Obligată să facă față „junglei” din stradă, pericolelor specifice pe care pînă atunci nu mai fusese nevoită să le depășească și nevoia de a-și satisface foamea a îndemnat-o pe Flori să observe comportamentul celor la fel ca ea. Iar cît a fost vară, tot s-a mai descurcat. A găsit adăpost în canalul din curtea Palatului Co-piilor, un loc bun, încălzit acum de țeava ce trece prin el, dar pe care trebuie să-l folosească în comun cu alt personaj : un lungan cu mințile rătăcite, pe care îl pîndește dimineața să iasă din vizuina insalubră, ca să poată intra ea, să se mai încălzească. „Seara mă duc la blocuri, unde pot intra. Adică la scările alea care n-au interfon. Dorm sub scară. Dimineața vin la canal… N-am unde să mă duc. Nimeni nu se mai gîndește la cei ca noi…”, șoptește femeia. Fără să justifice de ce, refuză cu încăpățînare internarea într-un centru de ocrotire. Tot ce-și dorește este să găsească o familie care s-o ia pe lîngă ea, ca om de casă. Åži nu înțelege de ce acest lucru e mult prea greu de îndeplinit… „Spitalul era casa mea. Acum nu mai am casă. Ce mă fac eu ? Eu unde să mă duc ?”, întreabă, ca un lait-motiv al incertitudinii în care de prea multă vreme trăiește. Pentru moment, Flori a găsit înțelegere la Direcția Ge-nerală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vrancea, care, pînă la găsirea altei soluții, i-a acceptat găzduirea în Centrul Maternal. Locul acestei femei însă, evident, nu este acolo : nu e nici gravidă și nici nu are vreun nou-născut. Mai mult, deficiența mintală pe care se presupune că o are o recomandă pentru altfel de instituție. Åži poate – chiar dacă în acest moment nu vrea cu nici un chip să accepte – Flori va realiza pînă la urmă că Centrul de Integrare prin Terapie Ocupațională de la Odobești ar fi pentru ea cea mai nimerită soluție. Măcar pentru o vreme…
