Aurelia Progli, din Focșani, nu știe ce anume o chinuie mai tare, la cei 84 de ani ai săi: singurătatea sau foamea? Văduvă de peste 20 de ani, femeia își plînge fără încetare atît bărbatul cît și fiica, moartă la doar 38 de ani. Singurul copil care i-a mai rămas, băiatul, o ajută atît cît poate însă chiar și așa, bunicuța spune că îi este tare greu, mai ales că de la începutul acestui an nu mai primește nici pachetul alimentar lunar, ce i-a fost adus timp de doi ani de o fundație focșăneană. „Am avut zile în care sunam la vecini și ceream de mîncare. Am avut noroc că am vecini buni, care m-au ajutat mereu”, spune Aurelia. Bătrînica are o pensie de 1,5 milioane lei pe care o cheltuie în întregime pe achitarea lunară a întreținerii. Situația dramatică a Aureliei Progli i-a sensibilizat toți vecinii și toate persoanele care o cunosc. Åži atît cît au putut, fiecare a încercat să o ajute. Fie că i-au dat cîte ceva de mîncare, fie că i-au făcut cumpărături, fie ca i-au plătit facturile sau pur și simplu că i-au deschis ușa s-o întrebe de sănătate, oamenii au încercat să-i îndulcească, în felul lor, suferința. În apartamentul ei din cartierul Gară, femeia nu mai așteaptă demult vreo bucurie. În urma unui accident de muncă suferit cu mulți ani în urmă, Aureliei i-a fost afectat auzul. Mai întîi la urechea dreaptă și femeia și-a cumpărat, cum a putut, un aparat. Apoi i-a revenit auzul la acea ureche și i-a pierit la stînga, însă n-a mai avut bani să-și cumpere aparat și pentru aceasta. „Mi-o fixez pe cea de la dreapta la stînga dar nu se potrivește. Mă chinui și eu cum pot, că nu am bani să cumpăr alta. Totul s-a întîmplat după ce am avut o lovitură la cap. Lucram la Spitalul Militar, spălam geamurile și fata care trebuia să țină scara i-a dat drumul. Am căzut rău, de la înălțime, m-am lovit la cap, am avut coaste rupte. De-abia a doua zi mi-am revenit. Aveam 44 de ani cînd s-a întîmplat”, își amintește femeia. Plînge necontenit și consideră că toată viața sa n-a fost altceva decît un șir nesfîrșit de necazuri, din ce în ce mai grele. Începînd cu accidentul care i-a adus acea infirmitate, continuînd cu moarte fiicei sale la doar 38 de ani, apoi decesul soțului și mutatul în Focșani, toată existența Aureliei a fost presărată cu evenimente nefericite, cărora a obosit să le mai facă față. „Sunam la vecini să cer de mîncare” Aurelia povestește, printre lacrimi, cît de greu i-a fost și îi este să se descurce cu pensia infimă de care beneficiază. În fiecare lună lipsa banilor o aduce în pragul disperării și o condamnă să facă foamea, pentru că sărmana femeie preferă să-și plătească mai întîi, cu orice preț, datoriile la stat. „Pensia mea este de 1,5 milioane lei. Luna asta am dat 1,3 milioane lei la întreținere dar am rămas datoare la gaze și la lumina de pe scară. Din restul banilor, vecinul care mi-a plătit mi-a cumpărat o bucată de brînză, un kilogram de mere și pîine. În momentul ăsta nu mai am nici un ban”, explică Aurelia. Timp de doi ani, mai exact pînă în decembrie anul trecut, bătrînica primea lunar, din partea unei fundații, cîte un pachet cu alimente pe care l-a numit „salvarea” sa. „Îmi aduceau cîte un pui, cîte o pungă de ficăței, zahăr, ulei, orez, conserve. Mie, la vîrsta mea, nu-mi trebuie cine știe cît și pot spune cu mîna pe inimă că acele pachete însemnau un foarte mare ajutor. Erau salvarea mea, că bani să-mi cumpăr alimente nu-mi rămîn… Înainte să vină la mine cu pachetele astea eram într-o situație disperată, muream de foame. Sunam la toți vecinii și ceream mîncare că nu aveam nimic… Vecinii sînt tare buni și m-au ajutat întotdeauna. Acum, că nu mai primesc pachet, cred că o să ajung în aceeași situație”, plîngea Aurelia. Cu toate sacrificiile pe care le face, sărmana n-a reușit să fie cu datoriile la zero. Mai are de plătit ceva restanțe la CUP, pe noiembrie și decembrie și nu înțelege din ce motiv îi vin facturi de sute de mii atîta timp cît ea nu consumă aproape nimic. „Nici mîncare nu fac, decît cîteodată, sîmbăta, că n-am din ce”, spunea, suspinînd. „Vă rog, mai veniți pe la mine…” Cînd reporterii noștri au vizitat-o, Aurelia suferea pentru fiul ei de 55 de ani, care „și-a rupt piciorul de la gleznă. Săracu, lucrează greu, la centrala termică și n-are nici el cine știe ce bani. Are familie, greutăți, și acum a dat și necazul ăstapeste el. A venit dimineață pe la mine și l-am văzut cît de tare îl durea… De cînd l-am văzut, mă doare capul continuu”, a spus Aurelia. Firavă și bolnavă, bătrînica este atît de neputincioasă încît simpla ei vedere îndeamnă la a-i acorda ajutor. Nu aude iar de mers, de-abia mai poate să meargă ținîndu-se de pereți. Pentru această femeie, pachetul cu alimente ce i-a fost acordat lunar, timp de doi ani, a însemnat mană cerească. Faptul că acum nu îl mai primește a aruncat-o în cea mai neagră disperare. „Nu știu de ce nu-mi mai dă pachetul și nu știu ce am să mă fac… Nu știu pe cine să întreb dar tare bine ar fi să-mi aducă din nou, că-i vai de capul meu…”, plînge bătrînica. Cu inima strînsă ne-am luat la revedere. Cu lacrimi în ochi, sărmana ne-a implorat să n-o uităm. „Vă rog, mai veniți pe la mine… Vă rog să mai veniți !Eu vă aștept, să știți că vă aștept”, ne-a spus, cu disperare, cu durere, cu deznădejde. Poate printre cititorii noștri vor fi oameni care vor dori să o ajute. Aurelia nu are nevoie decît de alimente, pe care pur și simplu nu și le poate asigura din pensie. Acestea pot fi aduse oricînd, la sediul redacției noastre.
