Are 26 de ani. Un băiețel de patru luni. O soție minunată. Åži o boală cumplită : cancer. Gicu Istrate, din Focșani a fost diagnosticat acum nouă luni, imediat după nuntă, ca suferind de „sarcom Ewing”, boală pe cît de rară pe atît de nemiloasă. În loc de voiaj de nuntă, cei doi tineri căsătoriți au început pelerinajul pe la spitale. Au luptat cu suferința și au crezut că dragostea lor, din care li s-a născut puiuțul, va învinge. Au trecut împreună prin chinul citostaticelor, radioterapiei, sufletul ei a știut să-i mîngîie neobosit durerile insuportabile ale trupului iar acum s-au agățat, disperați, de o șansă nesperată. Undeva, în Bologna-Italia, au găsit o clinică unde Gicu poate fi operat. Pentru asta, îi trebuie minim 20 de mii de euro iar familia nu are de unde strînge acești bani. Toți acei care știu ce înseamnă suferința îl pot ajuta pe tînăr depunînd orice sumă în conturile deschise la Banca Comercială Română : Cont IBAN în Euro nr.RO78RNCB4900000327230002 ; în USD nr. RO51RNCB4900000327230003 și în RON nr. RO08RNCB4900000327230001. E de ajuns să pomenești cuvîntul „cancer” ca să te treacă fiori pe șira spinării. Chiar și cînd auzi că pe altcineva l-a lovit soarta cu acest blestem se încrețește pielea pe tine, ce să mai vorbim despre momentul cînd tu însuți te-i putea trezi în postura să auzi verdictul, din gura vreunui medic… M-am gîndit mult cum să descriu eu, un simplu reporter, suferința unui tînăr pentru care visele s-au împlinit și au murit cam în același moment ? Cum să adun în cuvinte o viață pe care instanța divină a condamnat-o să plătească scurta fericire adunată în 26 de ani, cu cea mai groaznică dintre nefericiri ? Am îndrăznit totuși să aleg și eu, ca și Gicu și frumoasa lui familie, speranța. Speranța că odată cuvintele ajunse la semeni, minunea se va întîmpla. Că operația de 20 de mii de euro va putea deveni posibilă și îi va putea reda acestuia … viitorul. Pînă la un punct, povestea lui Gicu seamănă cu a multora dintre noi. A fost crescut frumos, într-o familie cu frica lui Dumnezeu. Poate nu întîmplător a devenit asistent medical, alegînd el însuși să alunge suferința celor de lîngă el. Iubirea a întîlnit-o cînd de-abia terminase liceul. O iubire căreia i-a rămas credincios și pe care a decis s-o aibă alături la bine și la rău. „Pe Georgiana am întîlnit-o cînd terminasem clasa a XII. Ea de-abia era în clasa a IX. De atunci sîntem nedespărțiți iar anul ăsta ne-am hotărît să facem nunta”, spune Gicu. Cu cîtă bucurie au alergat unul spre celălalt ! Cu cîtă încredere și dăruire au început pasul în doi și cîte vise au construit, bucățică cu bucățică… Doi tineri, el și ea, sănătoși, îndrăgostiți, plini de speranțe au trecut peste cea mai dragă noapte a vieții cu sufletele pline de reconștința că sufletele lor pereche și-au împletit aripile.. ! „Pe 22 ianuarie am avut nunta. Pe 24 februarie m-am aflat bolnav”, șoptește tînărul. Din start, a decis să știe. A vrut să i se spună direct, bărbătește. A aflat : sarcom Ewing. Cancer. Astfel, la doar 26 de ani, a început cea mai crîncenă dintre lupte, cu cel mai cumplit dușman : umbra morții. „Mă întrebam mereu de ce s-a întîmplat. De ce nouă, de ce tocmai atunci… Avea dureri la șoldul drept mai dinainte, dar credeam că este ceva reumatic. Chiar spunea în ziua nunții că este fericit că poate să danseze. Așa a fost să fie… După nuntă, am început să mergem pe la doctori”, spune Georgiana. Pentru ei, așa a fost dat. Ca la început de viață să simtă că li se dărîmă lumea. Să urle de neputință, să plîngă. Să-și șteargă apoi lacrimile și să se ridice cu încredere deasupra suferinței, cu speranța că Dumnezeu nu-i va lăsa. Că îngerul lor păzitor îi va însoți pretutindeni, că-i va ocroti, că-i va mîngîia atunci cînd durerea trece peste puterea omenească de stăpînire. Åži atunci, Dumnezeu le-a dat un sens vieții : micuțul Robert. Acum, băiețelul are patru luni. Iar tatăl lui, imobilizat în fotoliu, dorește cu disperare să-i poată veghea pașii. Să rîdă și să se joace împreună. Să-l învețe fotbal, să-i țină mînuța cînd va face primele liniuțe… Să-l iubească și să-și plimbe, cînd va veni vremea, nepoțeii… Cere prea mult ? „Nu pot să dorm nopțile” În momentul de față, Gicu nu se mai poate deplasa. Tocmai el, care pînă în martie a fost atît de activ, tocmai el, căruia îi plăcea atît de mult să joace fotbal… Nu poate sta nici culcat și de aceea, a ajuns să numere zilele și nopțile din fotoliu. Face escare, are dureri dar este totuși singura poziție pe care o suportă. Picioarele i s-au umflat și i s-au întărit îngrozitor iar sprijinul familiei a devenit indispensabil. În așteptarea banilor cu care va putea ajunge la clinica din Bologna, își face singur cîte șase morfine pe zi, ca să amăgească chinul trupului. Åži binecuvîntează cerul că boala e localizată, că nu a făcut metastaze. „De vreo doi ani tot simțeam dureri în șoldul drept. Am fost la reumatologie, mi s-au prescris niște proceduri după care mă simțeam mai bine. Lucram ca asistent medical la ambulanță, jucam fotbal în echipa de la Bolotești. Nici o clipă nu m-am gîndit să am cancer. Mi s-a spus că aș avea hernie de disc, dar totuși, durerea pe care o simțeam eu era locală, nu lombosciatică. După nuntă, fiindcă durerile erau îngrozitoare, m-am dus la spital la București, la Foișorul de foc. Apoi la Spitalul de oncologie din Cluj. Acolo mi-au făcut biopsie. Apoi am venit iar la București, am făcut computer tomograf și pe 24 februarie am aflat că am cancer. A fost îngrozitor cînd am aflat. Acum sînt echilibrat psihic. Dar nu pot să dorm nopțile…”, spune Gicu. Georgiana, soția lui, i-a fost tot timpul alături. Era însărcinată și povestește că acolo, la Fundeni, cînd a văzut cîți tineri, cîți copii loviți de cele mai diferite forme de cancer sînt, s-a speriat. Totuși, acest lucru i-a dat și puterea să lupte mai departe. Ceea ce îi rupe sufletul sînt durerile soțului ei. „Pînă acum cîtva timp, cît am stat la țară, morfina își făcea efectul. Apoi ne-am mutat în Focșani, în apartamentul nostru. Își face în continuare morfină, totuși, n-am văzut în viața mea așa dureri. Sînt luni de zile de cînd stă numai în fotoliu, altfel nu poate. Iar durerile nu știu dacă l-au lăsat în nouă luni, să doarmă așa, adunat pe bucățele, o lună”, spune Georgiana. Toți banii familiei au fost direcționați, cum era și firesc, către salvarea lui Gicu. Ai lui au încercat tot ce a fost posibil, de la bioterapeut și pînă la leacuri băbești. Acum, în speranța că se va simți mai bine, tînărul face alte două tratamente naturiste care costă milioane bune și care înseamnă un crunt sacrificiu financiar pentru familia sa. „Trebuie să ajung cît mai repede la clinica din Bolognia. Am trimis acolo toate analizele, dar fără bani nu mă pot duce. Pînă nu le intră banii în cont, nu mă vor primi”, șoptește tînărul. „Numai la bine mă gîndesc” E bine știut că suferința este experiența strictă ființei umane pe pămînt. Am constatat adesea că oamenii care suferă sau care au trecut prin mari suferințe sînt oameni puternici. Ca Gicu. Åži ca Georgiana. „Numai la bine mă gîndesc. Viața noastră de abia începe și o să trecem peste acest necaz. Trebuie. Nu am greșit cu nimic ca să fim blestemați”, spune ea. Åži ea, și soțul ei au perceput întîi suferința impusă de boală ca pe o nedreptate, ca pe ceva ce n-ar fi trebuit să li se întîmple lor. Au înțeles însă că fiecare om trebuie să-și trăiască viața care i-a fost dată. Să-și ducă cruce. Åži să spere. Poate speranța lor va fi auzită, înțeleasă. Poate că oameni cu inimă îi vor ajuta să rămînă pe același mal: el, ea și micuțul lor, împreună. Nu este greu! Trebuie doar să recunoaștem că fiecare dintre noi ajungem la un moment dat să trecem printr-o durere, printr-o boală, printr-un necaz. Altfel spus, ne întîlnim inevitabil crucea pe care trebuie s-o purtăm și care, uneori, ne apasă prea greu umerii. Cu ochii spre cer, implorăm atunci să se întîmple o minune. Iar minunile le fac întotdeauna, OAMENII…
