Se spune că fără trecut, omul nu poate avea prezent și cu atît mai puțin viitor. Faptul că și aici, în Vrancea, locuim pe pămînturi din care istoria izbucnește încă, ne dă încredere și speranță, dar mai ales sentimentul liniștitor că aparținem unui neam care a știut să se apere și să reziste unor vremuri de neuitat. Cum o fi însă, să fi stăpînul unei părticele de istorie? La 82 de ani, Ion Apostol, din satul Rotărești, comuna Vîrteșcoiu, este un astfel de stăpîn. El a moștenit, odată cu beciurile din spatele casei lui, și amintirea tuturor lucrurilor care s-au petrecut în ele, de-a lungul a zeci de generații. Pentru foarte puțini vrînceni este cunoscut faptul că beciurile din Rotărești, Vîrteșcoiu, au fost adăpost pentru săteni pe vremea năvălirii otomanilor, ascunziș în timpul războaielor ba chiar și locuințe… Oricine merge dinspre Odobești spre primăria Vîrteșcoiu poate vedea, pe partea dreaptă a drumului, pe dealul din spatele caselor, gurile căscate, stranii, ale unor neobișnuite grote. Prea mari ca să fie doar urmările unor săpături pentru lut, ele dau inițial impresia că ar fi, de fapt, locuințe pentru amărîții zonei. Totuși, dimensiunile intrărilor taie și această posibilitate și, cu cît te apropii mai mult, cu atît realizezi că acele hrube au altă destinație. Cum jos, la baza lor sînt însă gospodării, reporterii „Monitorului” au încercat să dezlege misterul. Åži am descoperit astfel că cel care ne-a deschis poarta, Ion Apostol, este de fapt nu doar stăpînul acelor beciuri ci și a unei întregi istorii a celor petrecute în ele, de-a lungul vremilor. Ne-a povestit cu plăcere că trei din beciurile care se află cum în spatele casei lui din satul Rotărești au fost făcute de tatăl său, Petcu Apostol. Cît privește existența celorlate două încăperi rupestre, nea Birlic, așa cum îi spun sătenii, nu știe cine le-a făcut și povestește că așa le-a apucat și tatăl său. „Aveam cam 5 ani cînd tata a săpat trei beciuri care sînt în spatele casei mele. De celelate nu știu să vă spun. Tata nu s-a trecut la colectiv și a făcut lutărie. Adică ducea pămînt din ăsta pentru ca oamenii din sat să-și lipească locuințele cu el. Mama, împreună cu el munceau noaptea și ziua le cărau. Pe zi, făcea cam 4-5 curse și lua de fiecare 20 de lei. Asta a fost munca lui, nu a lucarat o zi la colectiv”, a spus Ion Apostol. Nea Birlic povestește că familia lui a trăit mai mulți ani într-un beci și nu aveau nevoie de lemne multe pentru foc, deoarece încăperea de sub pămînt era foarte călduroasă iarna și răcoroasă în timpul verii. „Pe vremea cînd stătea acolo, în beci, cu doi metri de lemne, unchiașul meu (tata acestuia n.r.) ieșea din iarnă. Aveau două paturi, o sobă, masă și alte obiecte asemeni celor pe care le au oamenii în casă. Nu duceau lipsă de nimic. Într-un alt beci țineau mîncarea. Era de fapt un fel de frigider cum este astăzi. Dacă făcea de mîncare, mă refer la ciorbă, ținea de sîmbăta pînă joi săptămîna viitoare, asta pe timpul verii”, a mai spus bătrînul. După moartea tatălui, Ion Apostol nu a mai locuit în beciurile săpate în pămînt. Acestea au fost transformate fie în grajd și cămară, fie în magazie și fînar. „Eu nu am avut nicodată grajd pentru animale. În primul beci din partea dreaptă țin calul și vaca, în al doilea am cămara unde îmi țin vinul și alimentele pentru la iarnă. Fînar la fel nu am avut, deoarece toate paiele de pe cîmp și fînul le-am depozitat în al treielea beci. Drept să vă spun, ăsta a fost cel mai lung, cred că depășea 40 de metri. În al patrulea am băgat două căzi în care pun strugurii și alte materiale. Ultimul s-a cam surpat și nu-mi mai folosește la nimic”, a explicat, sfătos, nea Birlic. Comuniștii s-au interesat de beciuri, dar nu le-au astupat Ion Apostol precizează că într-o iarnă, pe cînd tatăl lui stătea cu familia într-unul din beciurile de sub dealurile podogiei lui Iosif Zibelștain, a fost vizitat de comuniștii veniți la ferma din Vîrteșcoiu. Bătrînul spune că aceștia au rămas muți de uimire în mometul în care au văzut că undeva, din mijlocul dealului, ieșea un fum alb. De unde să le treacă prin cap că acolo, de fapt, locuia cineva. „Activiștii de partid venau periodic la Ferma de la Vîrteșcoiu pentru a supraveghea culesul strugurilor și mai apoi procesul de vinificație. Într-o iarnă au oprit două mașini și din ele au coborît mai multe persoane. Au venit la ușa beciului în care stătea tata și au bătut ca să deschidă. Au intrat în «casă» și aproape că nu le-a venit a crede cînd au văzut ce era acolo. Au rămas interziși văzînd cum se poate trăi sub pămînt. Ne-au spus că dacă nu vedeau fumul alb care ieșea din mijlocul dealului nu se opreau. Nu ne-au făcut nimic. Au stat cam în jur de două ore, după care și-au continuat drumul spre fermă. Ne-au lăsat o grămadă de bunătați la care noi nu prea aveam acces”, își amintește Ion Apostol. Beciurile, adăposturi pe vreme de război Beciurile din spatele casei lui Ion Apostol, au salvat zeci de vieți în timpul războiului. Bătrînul spune că la vremea respectivă era în armată și că tatăl său i-a povestit cum oamenii din sat s-au adăpostit ca să scape de furia rușilor. Iar ca să nu-și dea seama că acolo, în malul dealului, se află ascunși oameni, Petcu Apostol a astupat intrările cu grămezi de lemne. „Tata mi-a spus, după terminarea războiului, cum a reușit să slaveze din calea rușilor zeci, poate sute de oameni din sat. În beciuri au intrat copiii, femeile și bătrînii și a astupat intrările cu grămezi de lemne ca să nu-și dea seama rușii că sînt oameni ascunși acolo. Ca să le aducă de mîncare, mama ieșea de acolo îmbrăcată foarte urît și se făcea că este șchioapă și bolnavă ca să nu fie luată de ruși. Ä‚știa au văzut-o de multe ori și, după halul în care arăta, i-au pus pe poartă o plăcuță pe care scria «boală contagioasă». Toți care treceau prin sat se fereau și nici măcar nu mai intrau în curte. Ca să scape porcul să nu-l ia rușii, tata i-a făcut un coteț pe care l-a acoperit cu lut din deal și în felul acesta nu l-au descoperit”, a mai spus bătrînul. Drumuri subterane pentru călugări și boieri Primarul comunei Vîrteșcoiu, Nicolae Åžaigău, spune la rîndul său, că beciurile din zona satelor Rotărăști, Faraonele și Beciul, erau drumuri strategice pentru boierii care aveau moșiile în zonă. Dar mai ales, ele erau folosite de călugării de la veche Mănăstire, care se ridica pe locul unde acum se află podgoriile evreului Iosif Zibelștain. Atunci cînd turcii năvăleau în ținuturile Å¢ării Românești și treceau hotarele în Moldova, slujitorii Lui Dumnezeu, coborau în beciuri și fugind astfel din calea otomanilor. „Peste dealul unde stă Ion Apostol a fost cu mulți ani în urmă o Mănăstire de călugări. În satele Beciu, Faraoanele și Rotărăști erau astfel de hrube. Cînd veneau turcii și tătarii, călugării de la mănăstrire coborau prin aceste tunele subterane și ajungeau la apa Milcovului. Deasupra dealului unde sînt în acest moment beciurile din curtea lui Ion Apostol, a fost o tabără de arheologie. În 2000 și 2001 au venit arheologi renumiți din Austria, Franța și Germania, care au săpat după vechile vestigii. Au fost descoperite unelte, săbii atît din piatră cît și din metal, ulcioare și alte relicve vechi poate de sute sau mii de ani”, a detaliat Nicolae Åžaigău. Primarul din Vîrteșcoiu a mai adăugat că undeva mai sus în comună, în punctul Pîrîul Oalelor din satul Faraonele, a fost o altă tabără arheologică unde au fost descoperite, de asemenea, diverse obiecte din vremuri străvechi. „La Faraoanele, în punctul Pîrîul Oalelor, la 1643 pe vremea lui Vasile Lupu a fost prima captare de apă pentru orașul Focșani, captare care există și astăzi. Åži de acolo pleca un beci care avea legătură cu cele din satele Beciu și Rotărăști. De altfel vorbește și de faptul că la 1472, domnitorul Åžtefan cel Mare, a venit pe apa Milcovului în sus și a ascuns cele trei care cu aur din calea turcilor cotropitori. În scrisoarea trimisă Hatmanului Arbore, Åžtefan Cel Mare face referire și la locul unde ar fi îngropată comoara”, a subliniat Nicolae Åžaigău. Primul gospodar al comunei a concluzionat că au fost mai multe beciuri dar, datorită vremurilor și infiltrațiilor de la ploi, s-au surpat. Grotele mileniului Potrivit specialiștilor, grotele de la Rotărești și din celelate sate ale comunei Vîrteșcoiu au fost construite în urmă cu aproape un mileniu. Felul în care au fost realizate le adaugă, incontestabil, un plus de valoare. Oamenii vremilor începeau prin a săpa gropi tot mai mari în pămînt, apoi ardeau în ele viță de vie și lemne astfel încît pereții să se întărească asemenea cărămizilor. Iar cînd acest lucru era realizat, continuau să sape și să urmeze același procedeu pînă cînd grotele ajungeau la dimensiunile dorite. Ceea ce nu pot spune cu siguranță cercetătorii este pînă unde șerpuiau, în adîncul pămîntului, hrubele salvatoare. Cert este însă că ele au constituit adevărate refugii pentru săteni, în vremuri de răstriște. Se pare că asemenea beciuri au existat și în zona Odobeștiului. „Cele mai vechi urme de locuire în zona respectivă sînt din epoca pietrei cioplite și a paleoliticului cu o continuitate pînă în zilele noastre. La Vîrteșcoiu, odată cu organizarea șantierului arheologic au fost descoperite obiecte din bronz și fier, metale prelucrate de meșterii sași și secui și Cavalerii Teutoni, din secolul IX-XIII. Acolo a fost o cetate dacică, unde s-au instalat Cavalerii Teutoni în perioda Episcopatului Cumanilor. S-au descoperit cermaică, vîrfuri de săgeți și de arbaletă, o biserică ce a fost probabil incendiată de tătari la 1241 și necropola cu morminte creștine, precum și alte unelte. Cît privește aceste grote, ele au fost făcute începînd din anii 1110, odată cu invazia popoarelor migratoare, începînd cu tătarii, sarmații, germanii și slavii. Oamenii le-au folosit încă de atunci pentru a se ascunde de cotropitori, pînă după al doilea Război Mondial”, a declarat arheologul Victor Bobi. În fața unor asemenea mărturii ale istoriei nostre, nu ne rămîne decît să ne întrebăm de ce, acolo unde beciurile se mai pot vedea încă, nu există nici măcar o banală placă pe care să se povestească despre ele.
