Trei urși, un cerb, un căprior și cîțiva porumbei e tot ce a mai rămas din așa-zisa Grădină Zoologică din Crîngul Petrești. La tot pasul, aici domnește dezordinea și mizeria. Animalele, care trag să moară de foame, își duc existența în cuști ruginite pe care le-ar putea dărîma înb condițiile în care li s-ar da de mîncare. Din păcate sînt lăsate în voia sorții fără hrană și condiții adecvate de trai. În timpul pe care l-am petrecut printre dobitoace, nu am văzut nici urmă de îngrijitor, situația animalelor de aici nefiind o problemă de interes pentru cei care administrează spațiul. În „țarcul” cerbului care nu mai are decît un corn, se puteau vedea în noroi două pîini uscate și în locul vasului pentru apă bălți rezultate în urma ploii. Ce am putea să înțelegem de aici? Cerbul se află în greva foamei sau ține cură de slăbire fără pîine? Pentru că de fîn, grăunțe sau altceva nu se pomenește. Cînd ne-a văzut, animalul s-a apropiat și a început să boncăie încercînd să împungă plasa gardului. Parcă ne cerea să-l eliberăm din chinul la care este supus zi de zi. Apatici pînă atunci, urșii, vecini de suferință cu cerbul au ridicat capetele să vadă ce se petrece. În cușca lor, în loc de mîncare, cîteva pîini uscate care i-au fost aruncate la întîmplare de cineva. Animalele din Petrești îngrijite de la Focșani Cel mai bătrîn dintre urși care zăcea lipsit de vlagă în locul din care ar fi trebuit să bea apă ar fi trebuit să existe apă, a încercat să se ridice, mormăind obosit. În cele din urmă a reușit și s-a sprijit de gard, privindu-ne cu ochii triști. Dacă ar fi fost un animal în putere, grilajul cuștii ar fi cedat sub greutatea sa, însă bătrînul animal nu avea putere și vlagă să mai tragă de gratiile roase de rugină. Cel de-al doilea urs se plimba neliniștit prin cușcă, sperînd că cineva îl va băga în seamă și-i va de de mîncare, altceva decît „pîinea lui cea de toate zilele”. La cîțiva pași mai încolo, un căprior dădea roată țarcului, într-o încercînd, zadarnic să evadeze. Parcă încerca să ne transmită că nu mai poate îndura viața din captivitate. Singurii care păreau a se simți în largul lor erau porumbeii, deși nu știm dacă uguiau de foame sau de bucurie că ne vedeau. Am vrut să vorbim cu cineva dintre cei care poartă de grijă acestor animale, însă am fost trimiși la Focșani, la secția de științele naturii. Aici am dat peste o funcționară, Ana Condrea, care, aflînd că ne interesează soarta animalelor din Petrești a început să ne acuze că dorim să discredităm instituția. Mai mult, Ana Condrea a încercat să ne intimideze și să ne convingă să nu dăm nimic publicității.
