Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durao Barroso și-a retras echipa înaintea votului de investitură din Parlamentul European. Gestul a fost făcut pentru a evita respingerea întregii Comisii de către euro-deputați pe fondul amenințărilor fluturate de grupurile socialiștilor și liber-democraților. Potrivit analiștilor, dacă noul președinte n-ar fi făcut pasul înapoi, din cauza propusului Rocco Buttiglione, Comisia ar fi fost respinsă. În Europa, momentul a fost considerat esențial. La noi, în suburbiile continentului, criza a trecut practic neobservată. Au strălucit pe scena vieții publice alte evenimente considerate a fi de răscruce pentru destinul poporului român: de la judecătoarea care nu se știe nici acum dacă a jucat sau nu într-un film porno pînă la o broșură de propagandă și agitație despre care se știe sigur c-a fost iscălită de Ion Iliescu. România e pe ultima sută de metri în cursa pentru a intra în Uniunea Europeană. Dacă nu se întîmplă nimic extraordinar, din 2007 viața fiecărui cetățean va depinde de instituțiile Uniunii Europene. Dar chiar și pînă atunci, pînă-n 2007, tot ceea ce se petrece la Bruxelles și Strasbourg ar trebui să intereseze clasa politică și jurnalistică la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decît ceea ce se întîmplă la București. Din nefericire, provincialismul de gîndire e nota de fond a elitei românești și azi, în 2004, orizontul mărginit părînd a fi un blestem istoric. Pentru România momentul de la Strasbourg are o importanță deosebită și, de aceea, ar trebui luat în calcul de către toți politicienii cu aspirații de guvernare. Pe termen scurt, așa cum s-a remarcat de către unele semnături, criza ne avantajează. Actuala Comisie își va prelungi mandatul pentru cel puțin încă vreo lună. Cum organismul ne e binevoitor, avem șansa să primim aviz favorabil la Consiliul din 17 decembrie 2004. Pe termen lung, lucrurile sunt nițel mai complicate. Comentatorii occidentali au fost unanimi în a defini momentul drept o premieră în istoria Uniunii Europene. O premieră nu prea surprinzătoare, oarecum previzibilă. Ea se înscrie în tendința din ultimul timp, tot mai pronunțată, de creștere a orgoliului parlamentar european în fața Executivului reprezentat de Comisie. Pînă nu demult, Parlamentul European trecea drept o instituție de protocol democratic, puterea efectivă fiind în mîinile Comisiei. Noua Constituție continentală sporește prerogativele Parlamentului, fără a le micșora însă pe cele ale Comisiei. Însuflețiți de victoria din 27 octombrie, sprijiniți de noua Constituție, parlamentarii europeni vor căuta, în perioada următoare, să-și afirme și mai puternic autoritatea. Admiterea unei țări precum România a depins și depinde în mare măsură de Comisie. Care Comisie judecă după criterii raționale. Parlamentul european, ca și cel dîmbovițean, nu stă exclusiv pe rațiune. Acolo, ca și la noi, e multă lume amestecată. Frustrați, ca faimosul olandez de anul trecut, interesați, ca baroana Nicholson, ahtiați după notorietate sau pur și simplu neastîmpărați. Evident, în nevoia acestor europarlamentari de a da șah Comisiei, victime vor fi țări precum România. Să ne așteptăm, așadar, la tot felul de inițiative europarlamentare împotriva Bucureștilor din simpla pornire a aleșilor continentului de a dovedi că nu sunt marionetele Comisiei. Ajunse la noi, în suburbiile Europei, aceste inițiative vor căpăta proporțiile unor momente de destin național, sinonime cu tragerea pe roată a lui Horia și cu răpirea Basarabiei și Bucovinei de către ruși. Ne așteaptă vremuri europene complicate. Fără ca noi s-o știm, ocupați cum suntem de tragedia că Andreea Marin a trecut pe roșu.
