Nadia Å¢andãrã, de numai trei anișori, din Gugești, își duce zilele alãturi de pãrinți și celelate trei surori ale sale de doi, cinci și șase ani, în mizerie și cea mai cruntã sãrãcie posibilã. Fetița este încadratã în gradul I de handicap, cu diagnosticul strabism convergent, hipermetropie și retard psihic grav cu retard mental profund. Pentru cã în privința retardului nu se mai poate face nimic, mama ei, Elena, ar vrea sã o ducã mãcar la Spitalul Clinic de Oftalmologie București, unde are trimitere, pentru o operație la ochi. Defectul de vedere al micuței poate fi corectat, însã pãrinții ei sînt prea sãraci pentru a putea suporta chiar și costul biletului dus-întors, la capitalã. Pe lîngã banii necesari operației, copiii familiei Å¢andãrã au nevoie de orice: de la jucãrii, haine și rechizite, pînã la alimente, așternuturi, materiale de igienã, etc. De trei ani, de cînd a venit pe lume, micuța Nadia nu face decît sã scoatã sunete neinteligibile, sã plîngã și sã se zbatã în crizele pasagere care-i chinuie deseori trupușorul. Prea rar o mîngîie razele soarelui, iar adierile de aer curat ajung la ea doar în momentele în care se deschide ușa odãii. Este a treia ca vîrstã dintre surorile sale, iar ursitoarele i-au rezervat, rãutãcioase, doar suferințã. Așa a venit pe lume Nadia, condamnatã de instanța divinã la neputințã și chin. Pe de o parte, retardul psihic grav nu o lasã sã conștientizeze cã este diferitã și pare sã nu simtã mizeria de care este înconjuratã. Piciorușele, fragile ca douã rãmurele de copac, par sã se frîngã sub greutatea iluzorie a trupului nedezvoltat, iar mînuțele, cu unghii murdare, netãiate, au degețelele înroșite, opãrite. „Face pipi pe ea și pune mîinile mereu, de-aia le are așa”, explicã mama ei, Elena. Fetița nu știe sã meargã. Poate doar sã se ridice, sprijinindu-se de gratiile fãcute din crengi, ale pãtuțului sãu improvizat. „Le-a rupt mereu și a trebuit sã le înlocuim”, spune mama sa. Cãciulița care-i acoperã cãpșorul nu reușește sã stãvileascã izbucnirile pãrului întunecat, încîlcit, sãlbãticit. Iar ciorãpeii, cu cîteva mãsuri mai mari, îi atîrnã, mizerabili, încã o datã cît picioarele. Ca niște prelungiri sinistre ale suflețelului sãu ascuns apar însã ochii… Priviri negre, fãrã expresie, fãrã direcție și mai ales ciunțite de strãlucirea, exuberanța inocenței. Priviri sinistre, ale cãrui nefiresc apare crunt accentuat de dezordinea boarfelor murdare din restul camerei. „Trebuie sã fac curat”, constatã și mama Nadiei, apropiindu-se de pãtuțul acesteia. Dintr-un instinct ancestral, copila și-a lipit fețișoara de mîna mamei, într-o înduioșãtoare manifestare de afecțiune. Îi place apropierea celorlalți și pare cã, dacã nu conștientizeazã altceva, mintea sa rãtãcitã reacționeazã totuși la dragoste… Nu e decît un biet copil necãjit care, din pricina defectului de vedere, a învãțat sã perceapã lumea și sã recunoascã oamenii care-i compun universul doar dupã sunete. Este doar o ființã cu mintea și trupul ciunțit, care ar putea, în chinuita sa existențã, sã perceapã mãcar lumina soarelui. Pentru asta însã… Are nevoie de operație! Elena poate doar sã bãnuiascã de ce fetița sa, cãreia îi este asistent personal, a venit pe lume cu handicap. „Acum trei ani au ars niște case în Gugești. Eu mai aveam o lunã, douã pînã s-o nasc pe Nadia și cred cã sperietura mea a afectat-o pe ea. De cînd am nãscut-o a zis doctorul cã nu este sãnãtoasã. Pe lîngã asta, nici nu poate vedea. Am dus-o la doctor care mi-a dat trimitere la operație, la Spitalul Clinic Oftalmologie de la București, dar nu avem bani. De abia avem ce mînca de azi pe mîine”, povestește Elena. Tot venitul familiei îl reprezintã salariul de însoțitor primit de femeie și alocațiile copiilor. Soțul ei, Ionel, se chinuie sã mai adauge cîte un ban la buget muncind cu ziua ori de cîte ori are ocazia. Totuși, suma lunarã, împãrțitã la șase, de abia ce ajunge pentru pîinea cea de toate zilele. Douã dintre fetițe, de cinci și șase ani, merg la grãdinițã și din acest motiv sînt cel mai bine îmbrãcate. Mai cã nu-ți vine a crede cînd le vezi așa curãțele, în tot dezastrul din casa pãrinteascã. Raluca, la numai cinci ani, este un fel de „baby-siter” pentru surorile sale. Chiar și pe Nadia o ia în brațe din pãtuț și o plimbã uneori prin ogradã. „Am avut odatã un premergãtor în care o mai puneam pe Nadia, dar mi l-a luat o vecinã. Raluca este toatã baza mea, cînd mai trebuie sã plec de acasã”, spune Elena. Ieri, cînd reporterii „Monitorului” au vizitat-o, femeia fierbea o oalã de fasole pe soba spartã din holul afumat. Era toatã mîncarea familiei pe ziua respectivã. Din cînd în cînd, Elena cade pur și simplu din picioare, sub ochii speriați ai copiilor. Sãptãmîna trecutã a ajuns de douã ori la urgențe. Medicii au diagnosticat-o cu anemie și tensiune mult scãzutã. „Ar trebui sã mîncãm mai bine, dar mai întîi trebuie sã le dau mîncare fetelor… Eu și cu Ionel (soțul – n.r.) mîncãm ce putem. Bani de vitamine sau alte tratamente nu am. Mi-au zis doctorii sã-mi fac analizele, dar nici pentru asta nu am bani”, a spus femeia, nemaiputînd sã-și stãpîneascã lacrimile. Nu e nevoie sã mai spunã cît este de nefericitã. Întreaga sa disperare îi rãzbate, pur și simplu, din toți porii. N-a venit nimeni s-o întrebe cum se descurcã și dacã mai poate. Åži mai ales, nici vorbã sã-i întindã o mînã de real ajutor… Nevoie acutã de ajutor! Dincolo de problema medicalã a Nadiei, întreaga situație a familiei Å¢andãrã este criticã. Iar dacã adulții rezistã cum rezistã, celor patru fetițe le trebuie în mod evident atît îmbrãcãminte, încãlțãminte și alimente, cît și materiale de igienã, așternuturi și – de ce nu! – jucãrii. Mai mult, traiul micuței cu handicap ar putea fi mult îmbunãtãțit dacã ai sãi ar avea un cãrucior în care sã o poatã scoate la plimbare. Åži un pãtuț cu așternuturi curate, în care sã-și odihneascã suferința. Așa micã și neputincioasã, sãrmana pare cã a fost pur și simplu blestematã, condamnatã ca pe lîngã lîngã lipsurile trupești, sã îndure și mizeria sãrãciei. Cu siguranțã, mulți dintre noi avem copii ale cãror hãinuțe rãmase mici, ne prisosesc. Poate cã în unele case se mai gãsește chiar ș vreun cãrucior, pãtuț sau jucãrii de care rãsfãțații noștri s-au plictisit. Toate acestea ar aduce o razã de speranțã în sînul familiei Å¢andãrã, dar mai ales celor patru fetițe care, la vîrste preșcolare, au griji de oameni mari. Cine dorește sã le ajute, sã doneze obiecte, alimente, bani sau orice altceva acestor suflete, este așteptat la sediul redacției noastre.
