„- Când n-o mai fi în vinele oamenilor pic de sânge și li se va turna apă în loc, numai atunci nu vor mai fi războaie” (Lev Tolstoi, „Război și pace”, Volumul II, pag. 143, Editura Univers, 1985)
M-am apucat, anul trecut, să citesc „Război și pace”, cu nu prea multă tragere de inimă. Tolstoi nu mă prinsese în adolescență și l-am tot amânat, deși pot spune că sunt fan literatura rusă, via Dostoievski, Ilf și Petrov, Soljenițân… Dar mi-am zis că n-ai cum să treci prin viață așa, ca Vodă prin lobodă. Cartea începe greu, cu largi pasaje în limba franceză, nu știi ce să crezi despre acea lume a aristocrației pe care n-o cunoști, n-o înțelegi, nu știi cum ai aterizat în mijlocul ei și de ce ar fi asta de larg interes uman; dar am rezistat și, după vreo 150 de pagini, am început să înțeleg.
Ce e războiul? Ce e Armata? Ce (cine) sunt militarii? Ce e istoria? Poate fi ea altceva decât lungul șir al conflictelor care definesc așa zisa evoluție a speciei umane?
„Ni se spunea, când eram studenți, că fiecare soldat are în raniță bastonul de mareșal; numai că mareșal poți fi doar în timp de război, așa că prefer să fiu general”, îmi spune comandantul Brigăzii 282 Blindată „Unirea Principatelor” și al Garnizoanei Focșani, generalul de brigadă Gabriel-Constantin Turculeț.
Am crezut la momentul interviului că e un fel de concesie pe care o face cu mine, după ce m-a văzut pornită împotriva războiului. Trebuie să mă înțelegeți, am ajuns în biroul generalului la numai câteva zile după ce am văzut „Nimic nou pe frontul de Vest”. Și după ce vezi filmul ăsta, după ce vezi și „Fără armă în linia întâi”, după ce trăiești de peste un an cu războiul la graniță, n-ai cum să privești Armata cu aceiași ochi. Iar eu o priveam cu ochii spectatorului care trăiește drama tânărului soldat german Paul Bäumer, dar care, în același timp, vede și cum în tranșee erau pioni sacrificați de politicieni și mareșali, neatinși nici măcar de mirosul războiului, cu atât mai puțin de gloanțe ori baionete.
Generalul mă privește cu răbdare și o oarecare curiozitate, întrebându-se probabil dacă Monitorul a trimis persoana potrivită pentru interviu. Gabriel-Constantin Turculeț a trăit războiul, nu l-a vizionat ca mine, nu l-a citit, în timpul celor cinci misiuni în teatrele de operații din Irak și Afganistan, iar eu îi povestesc din filme. Mă simt ca un hippie încercând să-i explice ce e flower-power-ul unui militar întors din Vietnam. Mai bine tac.
Născut la 8 septembrie 1972, Gabriel-Constantin Turculeț a absolvit Liceul Militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, în anul 1991, ulterior continuându-și studiile la Institutul Militar de Tancuri și Auto ,,Mihai Viteazul”, între anii 1991-1995.
„Cum e viața de militar?”, întreb. Surâde și-mi spune că în ceea ce privește cariera unui ofițer, înseamnă ca de la 14 ani să pleci de acasă la un colegiu militar (sunt cinci în România), urmează alți 3-4-5 ani, depinde dacă mergi la Academia Militară sau la alte instituții de învățământ superior militar, apoi începe activitatea propriu-zisă, iar de la comandant de pluton, un ofițer poate atinge apogeul vieții profesionale în postura de șef al Statului Major al Apărării. „E o viață de schimbat garnizoane”, spune generalul Turculeț, dar fără să simt vreun regret în vocea sa. E ceva asumat. Familia îi e la Iași, unde merge la finele săptămânii. A considerat că e mai bine așa, că e importantă stabilitatea pentru cei apropiați.
Fiind absolvent al Institutului Militar de Tancuri, în perioada 1999-2001 a ocupat funcția de comandant companie tancuri, iar în anul 2000 a urmat, în Franța, un curs de specializare pentru ofițeri din arma tancuri. Începând cu luna august 2016, a fost numit la comanda Batalionului 631 Tancuri „Oituz” din Bacău, funcție pe care a ocupat-o până în anul 2018, când a fost promovat în cadrul Statului Major al Forțelor Terestre.
Din luna august 2021 a preluat comanda Brigăzii 282 Blindată „Unirea Principatelor”. Pe 29 noiembrie 2022, președintele României, Klaus Iohannis, a semnat Decretul „privind acordarea gradului de general de brigadă – cu o stea domnului colonel Turculeț Gabriel-Constantin din Ministerul Apărării Naționale”. „Sunt 36 de ani de când îmbrac haina militară. Acordarea gradului de general de brigadă cu o stea este o recunoaștere a lucrului bine făcut”, îmi spune comandantul Garnizoanei Focșani.
„Deci este Focșaniul o «fabrică de generali», așa cum mi-a spus cineva, dar nu mai știu cine și nici nu mai știu când”? (de la flower-power mi se trage probabil și degradarea memoriei). Generalul Turculeț nu agreează termenul „fabrică”, dar spune că e normal ca prin „Poarta Focșanilor” să iasă generali, de vreme ce este apărată de unități militare cu tradiție în Armata României și aici există „cel mai bun nivel de instruire”, cu participări la exerciții naționale și internaționale, cu misiuni în teatrele de operații.
Îl întreb dacă va pleca, la fel ca ceilalți generali, și văd că îl uimește lipsa mea de cultură militară, însă răspunde calm, ca un profesor care și-a dat seama că are de lucru cu elevul din ultima bancă. Îmi explică faptul că funcția de comandă a unei brigăzi e prevăzută cu grad de general și se rămâne între doi și patru ani, pentru ca apoi cariera unui general să meargă mai departe în eșaloanele superioare. Există un management al personalului, îmi explică, este respectat ghidul carierei militare, fiind o succesiune logică de posturi: generalii de brigadă au o stea, cei de divizie două stele, apoi trei și patru stele în structurile centrale.
În „O scurtă istorie ilustrată a românilor” (Editura Humanitas, 2019) Neagu Djuvara scrie, referindu-se la cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord de către România, în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940: „Oare n-ar fi fost mai bine în ziua aceea să spunem că rezistăm? (…) nu cedezi un petic de pământ, fără să tragi un foc de armă. (…) Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva rușilor (…) Căci, după ce am cedat Basarabia și Nordul Bucovinei rușilor, a trebuit să cedăm și Nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă germanii, iar noi am cedat ungurilor jumătate din Transilvania (Diktat-ul de la Viena) și Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime din țară, fără să tragem un foc de armă” (pag. 326).
Românii au făcut atunci cam ce se așteaptă de la Zelenski în Ucraina: să cedeze, să plece capul. Doar că, la scara istoriei, cam care a fost consecința acelei decizii pentru România? „Din clipa cedării noastre la 27 iunie 1940, s-ar zice că toate ne-au ieșit rău și că am dat tuturor prilej de a ne judeca rău: sârbii și grecii, vechii noștri prieteni și aliați, ne pot învinui că am autorizat pe germani să folosească teritoriul nostru pentru a-i ataca pe la spate; aliații noștri occidentali tradiționali nu ne iartă că ne-am aliat apoi cu Germania pentru a recuceri Basarabia și Bucovina; rușii nu ne iartă că noi, mică putere, am îndrăznit să pătrundem în „Sfânta Rusie” până pe malurile Volgăi; germanii pot nutri un adânc resentiment pentru „trădarea” noastră de la 23 august 1944! Cu alte cuvinte, facem figură proastă în ochii tuturor (…)” (pag.327)
Și aici intervine implacabila dilemă: într-o lume de războinici, poți fi o nație de pacifiști? Sau de, cum le place multor români, „capete plecate, pe care sabia nu le taie”? „La 10 mai 1940, pornește atacul Germaniei împotriva franco-britanicilor, ocolind fortificațiile franceze (Linia Maginot) prin violarea neutralității olandeze și traversarea Belgiei de la nord spre sud.” (sursa citată, pag 325)
Deci, neutralitatea nu i-a ajutat cu nimic pe olandezi, pentru că Hitler. Așa cum nici pe noi nu ne-ar ajuta neutralitatea, pentru că Putin. Așadar, să vorbim despre Armata României. Și despre nevoia de militari, într-o lume definită, fatalmente, de (prin) conflicte.
Sfârșitul lunii martie și începutul lunii aprilie au adus multe și diverse activități care să marcheze împlinirea a 140 de ani de la înființarea Diviziei 6 Infanterie, ale cărei tradiții de luptă le-a continuat Brigada 282 Blindată „Unirea Principatelor”. Toate au culminat cu o ceremonie care a avut loc luni, 10 aprilie, în Piața Unirii din Focșani, când a fost decorat Drapelul de Luptă al marii unități, și la care au participat premierul Nicolae Ciucă (general în rezervă, fost comandant al Brigăzii 282), ministrul Apărării Naționale – vrânceanul Angel Tîlvăr, șeful Statului Major al Apărării, generalul Daniel Petrescu, alți miniștri, generali, amirali, politicieni, preoți, autorități locale, șefi de instituții.
Deși nu se simțea tocmai bine, ministrul Tîlvăr a ținut să se adreseze militarilor din Focșani, inclusiv pe subiectul sensibil al pensiilor militarilor, despre care a spus că „nu pot fi considerate pensii speciale”. Așa este, îmi spune și generalul Turculeț, care adaugă și că speră ca salariile soldaților gradați profesioniști să devină mai atractive. Echipe din cadrul brigăzii au mers prin sate, astfel încât oamenii să fie informați despre angajările din Armată, dar și despre instituțiile de învățământ militar. „Este mereu nevoie de militari tineri”, spune generalul de brigadă, iar colegiile militare oferă facilități de cazare și masă. În plus, acestea nu mai sunt de temut ca „pe vremuri”, când permisiile erau doar în vacanțe. Acum, tinerii pot merge în fiecare weekend acasă, pot lua legătura cu familia.
Și totuși, să nu vă treacă cine știe ce prin cap, „Armata înseamnă disciplină”, subliniază comandantul Brigăzii 282, iar oamenii sunt foarte bine selectați și instruiți, pentru că „nu oricine poate opera o mașină de luptă, nu oricine poate pilota un F16”. Revenind la soldații gradați profesioniști, vârsta minimă a acestora este de 18 ani, iar cea maximă de 45 de ani, asta pentru că, știți cum e, de la o vârstă, cam greu cu instrucția de luptă. Dar oamenii nu sunt dați afară odată ce depășesc vârsta maximă ci, în urma evaluărilor anuale – fizică, medicală – sunt mutați pe alte posturi, care nu presupun alergarea cu tot echipamentul de luptă pe 10 kilometri.
Apropo de echipament, la un eveniment organizat de Armată pentru ziariști, unde trebuia să tragem la o țintă, când mi s-a dat vesta de protecție am știut că milităria nu e de mine: era atât de grea că nu mă puteam mișca decât în reluare. Când mi s-au dat și casca și pușca, era deja totul decis: sunt o cauză pierdută.
Ministrul Tîlvăr a vorbit și despre „un program de înzestrare ambițios, care, fără teama de a exagera, poate fi considerat cea mai importantă etapă de modernizare a Armatei României din întreaga sa istorie. Rezultatele încep deja să se vadă, tehnica de ultimă generație începe să intre în dotarea unităților noastre militare, inclusiv aici, la Focșani. Armata noastră arată și funcționează ca o armată modernă, solidă, care contează în regiunea Mării Negre, mai ales în acest complicat context de securitate generat de războiul de agresiune declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei.”
E chiar așa? Da, îmi răspunde generalul, „avem cele mai noi echipamente, unele le-au putut vedea focșănenii și la expoziția de tehnică militară din Piața Unirii, avem tehnică de transport nouă, echipamente de luptă, ne putem îndeplini misiunile”. Mai mult, România va deveni din importator, producător de echipamente militare, fiind necesar să redobândească expertiza pierdută în anii de după căderea regimului comunist.
Ce urmează pentru Brigada 282 Blindată „Unirea Principatelor”? În mai-iunie va participa la exercițiul multinațional „Saber Guardian”, alături de militari americani și italieni. În toamnă, în Garnizoana Focșani va avea loc un exercițiu cu rezerviștii din Vrancea.
Nu sunt jucării, sunt machete, îmi spune Oana Ieșeanu, ofițerul de comunicare al Brigăzii 282. corectându-mă elegant. Doar sunt tanchist, adaugă zâmbind îngăduitor generalul.
Machete de tancuri și foarte, foarte multe decorații și tot felul de însemne militare, inclusiv un steag american strâns astfel încât să se vadă stelele, sunt etalate în biroul generalului. Cum avea să-mi transmită ofițerul de comunicare, pentru rezultatele obtinute de-a lungul carierei, Gabriel Constantin Turculeț a fost distins cu: Medalia NATO 5, Emblema de merit ,,În Slujba Păcii” clasa a III-a, Emblema de merit „În Slujba Păcii” clasa a II-a, Emblema de merit ,,În Slujba Păcii” clasa I, Emblema de Onoare a Armatei României, lnsigna ,,Participant la Misiuni în Străinătate”, Emblema de Onoare a Forțelor Terestre, Titlul onorific de ,,Militar Veteran” pentru militari, Emblema de merit „În Serviciul Armatei României” cls. a III-a, Emblema de merit „În Serviciul Armatei României” cls. a II-a, Emblema de Onoare a Statului Major General, Emblema de merit „Acțiuni umanitare” cls. a III-a, Emblema de Onoare a Forțelor Aeriene, Emblema de Onoare a Comunicațiilor și Informaticii, Medalia „The Army Commandation” și NATO Meritorious Service Medal.
De ce să vină oamenii în Armată?, îl întreb pe generalul Turculeț, care este mesajul dumneavoastră pentru cineva care se gândește la asta? „Armata este o structură care asigură un viitor, condițiile unei vieți disciplinate, tehnică și echipamente de ultimă generație, o echipă al cărei membru poate să devină. În Armată sunt oameni pe care se poate baza și în cazarmă și în exteriorul acesteia. Aici găsește coeziune, și poate să își cultive spiritul de patriotism și să participe la asigurarea siguranței cetățenilor României”, răspunde generalul de brigadă.
Da, comandantul Brigăzii 282 a insistat pe subiectul ăsta: „Existăm pentru protecția societății civile”. Auzise pe la televizor diverși care spuneau chiar că nu e nevoie de Armată. Acuma, cu tot pacifismul meu, cu toată filozofia Star Trek care îmi bâzâie printre sinapse, cu toată dorința mea de o planetă, o specie, fără granițe, etc., până și eu înțeleg că fără cei trei mii de oameni de sub comanda generalului Turculeț și fără zecile de mii de militari din Armata Română, fără alianțele militare din care facem parte, am pleca acum capul, cum mult le place unora, în fața tătucului de la Moscova. Sau a altuia ca el.
P.S. Nu-l suport pe Napoleon, cu bastonul și cu ranița lui cu tot. N-aveam opinii despre el, nu mă interesa subiectul, dar după ce am terminat „Război și pace” mi s-a pus pata. Bine, nu pe el neapărat, nu am făcut o fixație. Dar el și cei mai mulți asupra cărora istoria proiectează această aură de mari bărbați de stat, au fost niște îmbuibați care câștigau sau pierdeau războaie din palate ori din corturi cu tapiserii și covoare persane, în timp ce zeci de mii, sute de mii, milioane de tineri soldați mureau striviți, sfârtecați, înecați, arși, înfometați, însetați, gazați, degerați, mutilați. Mi-aș dori ca nici măcar în instituțiile militare de învățământ să nu se mai vorbească despre ei ca fiind niște minți luminate, niște genii militare, niște salvatori de națiuni. Au fost niște tirani pentru care poporul era doar carne de tun.
