În satul Poienița din comuna Dumitrești, la marginea vetrei sătești, lângă drumul ce duce spre satul Valea Mică sau Strâmba, cum era cunoscut odinioară, „trăiește”, alături de localnicii rămași aici, un stejar falnic. Până aici nimic ieșit din comun, însă povestea noastră de abia acum începe. Stejarul, căci el este în centrul atenției, are după spusele sătenilor peste 400 de ani. Da, ați auzit bine, 400 de ani, cam 5 generații și jumătate din viața oamenilor de aici dacă e să ne luăm după o vârstă de trai de 70 de ani. Despre povestea stejarului am auzit de la Iulian Strîmbei, fost viceprimar în Dumitrești și cunoscător al meleagurilor acestea pline de legendă și istorie.
Dânsul ne-a spus într-o zi: „știți că la Poienița este un stejar bătrân tare de tot. Eu l-am văzut, oamenii din sat spun că are peste 400 de ani. Mulți dintre ei care sunt în vârstă înaintată 80- 90 de ani mi-au zis că atunci când s-au născut ei așa era stejarul. Vă dați seama câți ani are acest stejar acum”. Ei bine, am zis să vedem dacă povestea stejarului bătrân de când lumea și pământul există. Zis și făcut. Am plecat spre Poienița și am luat legătura cu un localnic. Împreună, am ieșit din sat spre Valea Mică, discutând diverse lucruri când deodată la marginea drumului într-o curte apare falnic stejarul. Profesorul pensionar Enache Cristea, zis Titel, ne spune: „uite-l, acesta e!”. Am întors mașina mai jos pe izlaz și am oprit lângă casa în care cu ani în urmă locuia proprietarul locuinței și al stejarului: Vlad Roșca, acum trecut în neființă. Ne apropiem de gard și îl privim cu uimire, emoție și bucurie; el este martorul istoriei nescrise a acelor meleaguri.
Intrăm în curte și ne apropiem de trunchiul gros al stejarului și încercăm să-i dăm ocolul cu privirea. Greu de făcut acest lucru deoarece trunchiul gorunului este foarte mare. Domnul Titel, așa cum îl știe tot satul, ne spune că este greu să îl cuprindem cu brațele. Atunci îl rog să își deschidă dânsul brațele și să îl măsoare, să vedem cam de câți oameni avem nevoie. „Stejarul acesta aşa îl ştiu de când eram copil şi am acum 68 de ani. Deci vă daţi seama ce vârstă are! În timpul comunismului, era băgat la monumente protejate şi avea o plăcuţă pe el. Eram prea copil să-mi dau seama să descifrez ce scrie pe plăcuţa aceea, dar ştiu următorul lucru: în fiecare an, venea cineva de la o instituţie de protejare a monumentelor, care o controla şi atenţiona proprietarul să nu-i facă nici o modificare, să nu-i taie nici o creangă, să nu-l lovească. În rest, li s-a spus clar: este proprietatea dumitale dar trebuie protejată şi nu trebuie tăiat. Acum aici, din păcate, nu mai locuieşte nimeni. După părerea mea şi după diametrul lui, depăşeşte 400 de ani fără doar şi poate. Din câte mi-au spus bătrânii, acum mulţi, mulți ani, a avut tăiat vârful, fapt ce îl face acum să aibă o altă formă. Cred că este mai bătrân decât satul acest stejar. Originile satului se duc până în jur la 250 de ani, vechime în urmă, iar aici erau păduri surde de stejari şi frasin”, ne povestește Titel Enache.
Martor ocular al tuturor războaielor
Așa cum se vede, dar mai ales se poate povesti, gorunul nostru de la Poienița în decursul anilor a văzut multe și a pătimit pe măsură. Profesorul Titel Enache spune că în urmă cu sute de ani, pe aceste locuri erau păduri falnice de stejar unde ziua era întuneric de-ți era frică să intri, dar aminte noaptea. Însă fiecare regim a adus cu el și bune dar și rele și uite așa din codrii măreți de stejar unde se ascundeau localnicii din calea cotropitorilor a mai rămas astăzi doar unul, unul care să ne amintească de o istorie zbuciumată a neamului românesc. Toate războaiele purtate de țăranii din această parte de țară românească au fost „văzute” de stejar, dar nu poate povesti. „Stejarul acesta încă mai trăieşte şi se luptă cu vitregiile vremurilor. Consider că acest stejar ar trebui protejat în continuare pentru că este o excepţie şi ar trebui să vină un specialist pentru că a început să intre putregaiul în el. Trebuie luate nişte măsuri de către un specialist care cunoaște tratamentul unor astfel de copaci. Este chiar păcat! Am văzut copaci care erau dataţi la 400 de ani şi mai mici în diametru ca acesta. Este un monument natural al satului. Cred că a participat şi a văzut multe de-a lungul vremii, inclusiv din al II-lea Război Mondial când veneau ruşii pe aici pe toate văile acestea. Puţin mai sus de acest loc, este Monumentul Eroilor de la 1877 şi de la 1916, din Primul Război Mondial. Aici, în zona asta au fost lupte sporadice, în cel de-al II-lea Război Mondial cu nemţii care erau prinşi de către ruşi şi omorâţi, scenă la care a participat inclusiv şi fratele meu, când doi nemţi se ascunseseră vis-a-vis de casa noastră, în nişte tufişuri. Nu au mai putut să mai fugă, veniseră cu nişte maşini dar au rămas împotmolite; ei voiau să o ia pe drumul spre Jitia, la Neculele, ca să treacă la Braşov. I-au prins, i-au luat, i-au pus în faţa căruţelor, au trecut cu caii şi căruţele peste ei, apoi i-au azvârlit în căruţă şi au plecat. S-au purtat ca orice ocupat, când vine să se răzbune. Femeile erau violate iar copiii erau ascunşi, pentru că ei veneau cu gând de răzbunare şi educaţia lor ….dar poate că şi nemţii se purtau la fel cu ei. Era cui pe cui“, a mai spus profesorul Titel.
Stejarul a ținut loc de glugă pentru coceni și claie de fân pentru animale
Fostul proprietar, Vlad Roșca, s-a folosit de stejar așa cum a știut el mai bine, fără să intervină asupra lui, fără să-i taie ramurile, fără să îl rănească cumva. Bătrânul punea de toamna la păstrare sus între ramurile mari ale stejarului cocenii de porumb dar și lucernă și fân pentru animalele din gospodărie. În felul acesta hrana pentru animale se păstra aproape intactă, fără să fie stricată de rozătoare dar mai ales ferită din calea animalelor care de cele mai multe ori fie o mănâncă sau se boncăie de căpițele de fân. „Eu ştiu de la părinţii mei şi părinţii mei de la părinţii lor că stejarul a avut vârful retezat, dar asta demult tare. Din ce motive nu se ştie. Şi pentru că avea o coroană mare desfăşurată, proprietarul urca în general ciocani ca să-i protejeze şi de ploaie şi de şoareci sau mai ştiu că avea lucernă, cea mai bună hrană pentru animalele din zonă şi acolo sus în stejar era protejată şi de intemperii şi de vânt şi de ploaie şi de şoareci. Nu afecta stejarul cu absolut nimic. Avea o scară cu care urca acolo”, a mai adăugat domnul Titel.
Diametrul stejarului este unul pe măsură. La prima vedere și după ce am încercat să îl cuprindem, ne-ar cam trebui vreo 4 oameni. Dacă era întreg fără ca vârful să îi fie tăiat probabil era mai mic. „Diametrul stejarului poate fi cuprins cam de 4 oameni, are o circumferinţă de peste 6 metri şi o înălţime cam de 2 metri jumătate. De aici în sus încep ramurile care sunt la fel de mari și acestea. Dacă vă uitați cu atenție cele două crengi diametrale din coroana strejarului au și ele cel puțin 200 de ani și sunt precum niște arbori crescuți în pădure. Este fabulos”, a mai precizat Enache Titel.
A copilărit cu stejarul în curte
Florian Roșca, fostul copil de odinioară, un bătrânel ce acum are 84 de ani, a copilărit cu stejarul în curte. El spune că de pe la vreo cinci anișori știe de stejar că era la fel ca acum. Se juca sub el, se urca în el, dar niciodată nu a știut cât de important este și mai ales câte generații din neamul său au făcut același lucru. „Eu am 84 de ani şi de când sunt eu, aşa îl ştiu. Stejarul este în curtea unde a locuit tatăl meu. A fost fratele meu acolo, a trăit și el cât a trăit vreo 72 de ani, a murit și el, acum este o nepoată acolo. Eu am lucrat 35 de ani la București, nu prea mai știu ce a fost pe vremea lui Ceaușescu aici, au fost frații, nepoții, părinții. Eu așa îl știu pe stejar, nu țin minte din primul an când m-a născut mama, dar când aveam eu 5 ani așa era stejarul cum îl vedeți și astăzi”, a spus Florian Roșca, bătrânul, care a copilărit cu stejarul în curtea casei părintești.
Așa cum se poate vedea stejarul dăinuie și cu siguranță va dăinui peste timp dacă niște autorități în materie de protecție a acestor specii de arbori seculari se vor interesa, vor interveni încât stejarul să își recapete titulatura de „stejar secular monument al naturii”, așa cum a avut-o înainte de 1989. Cu siguranță autoritățile locale din Dumitrești se vor preocupa să pună un indicator în centrul localității în așa fel încât stejarul să poată fi vizitat și să devină un obiectiv turistic, care să aducă în prim-plan istoria Dumitreștiului și a fostei comune Poienița, devenită acum sat.
Foto – video: Aurel ȘELARU
