Când eram mică, tata mi-a adus o carte de povești cu paginile cartonate și imagini în relief. Îmi amintesc cât de mult m-a fascinat acea carte şi cum devenise ea pentru mine un loc imaginar în care evadam uneori, la adăpost de agitația jocurilor copilăriei. Cel mai mult îmi doream să pot intra în pădurea întunecoasă, cu arbori groși cât zece laolaltă, cu ramurile până la pământ, coborâte pe covorul de muşchi verde și gros. Deşi… recunosc faptul că mă stăpânea în egală măsură și teama de ceea ce s-ar fi putut ascunde în acel întuneric. Pe următoarea pagină era pădurea de mesteceni: coloane albe, înalte, pierdute pâna unde nu se mai zăreau decât închipuite. Undeva, la marginea pădurii albe, stătea desenată o căsuţă cu obloane albastre de lemn și tufe de floarea soarelui lângă un gărduţ de scândură veche, exact ca în basmele ruseşti.
În acel moment mi-am dat seama pentru prima oară cât de mult îmi doream să avem și noi acasă un mesteacăn… cred că aş fi făcut orice efort ca să îmi îndeplinesc această dorință. Știu că i-am spus tatei să îmi aducă unul din pădure și multă vreme am tot așteptat să vină cu un copăcel alb, aşa cum de fiecare dată, în Ajunul Crăciunului, venea cu un brăduț pe care apoi noi îl împodobeam. A trecut timpul… în şcoală, în liceu, oriunde întâlneam un mesteacăn, aveam părerea că nu mai există alt copac atât de zvelt și luminos… în orice anotimp, copacul ăsta îmbrăca haine noi care îl făceau din ce în ce mai frumos. Eram uluită văzându-i dansul ramurilor pline de grație, aproape transparente, ca niște fire pendulând pentru a măsura un timp numai de el ştiut.
Au trecut mai mulți ani și într-un târziu, m-am hotărât să îmi cresc singură mesteacănul meu: am cules seminţe micuţe din florile lui (mâțișori) și le-am semănat într-un ghiveci. Au ieșit, au crescut cam de-o palmă, cu vreo patru frunzulițe, apoi brusc au murit unul câte unul. Mare dezamăgire… dar într-o dimineață, atentă ca de obicei la amănunte aparent neînsemnate din jurul meu, am găsit pe marginea dintre un trotuar și un perete, un pui de mesteacăn destul de mărișor, avea câteva crenguțe și multe frunzulițe. Am decis că trebuie să vin neapărat a doua zi cu ustensilele potrivite și să-l scot din muchia peretelui, apoi să-l plantez într-un ghiveci. În dimineața următoare am descoperit însă cu tristețe că trotuarul fusese asfaltat mai târziu, în ziua precedentă, iar micutul copăcel dispăruse. Era tot mai clar că nu am șanse prea mari să obțin un copac în acest fel. Mai era varianta internetului, sunt tot felul de adrese de unde pasionații de grădinărit pot obține orice fel de semințe, răsaduri și plante doresc, dar un copac… era mai complicat. Am lăsat așadar visul meu în sertar deocamdată.
Timpul trecea, deja îmi luasem gândul de la copacul meu cu trunchi argintiu… Într-o zi, în urmă cu mai bine de patru ani, s-a întâmplat însă un fapt incredibil: într-un pic de praf strâns în colțul geamului termopan de la balcon, am observat că a apărut o mică plăntuţă. Nu știu de ce, dar mi-a fost milă să o omor în timp ce ștergeam ramele și geamurile, așa că am mai lăsat-o acolo o zi, două. Când am realizat că are deja patru frunzulițe, mi-am dat seama că e un pui de mesteacăn, probabil dintr-o sămânţă adusă într-o zi vântoasă tocmai din copacul aflat în grădina din fața blocului. A fost ciudat, dar mă bucura să știu că a apărut acolo, deloc întâmplător, așa că l-am mai udat când era nevoie, cu gândul că după un timp, micul mesteacăn va fi suficient de puternic să-l pot pune într-un ghiveci… „poate el va rezista, poate va fi mai norocos” mi-am zis eu…
Şi uite că aşa a fost: l-am mutat într-un ghiveci, mai apoi în grădină, lângă tufele de narcise din fața casei. Încet-încet a tot crescut, o ramură, încă una, trunchiul a început să se albească treptat şi iată-l cât e de frumos! Am în sfârşit în grădina mea acest copac minunat… încă în devenire, ce-i drept, dar zvelt și plin de curaj.
Cei cărora le-am mai istorisit întâmplarea asta, mi-au spus că e greu de crezut. Și mie mi se pare incredibil: să crească și să se transforme dintr-un vis, într-un copac adevărat, un dar adus în fereastra mea într-o dimineață de adierea unei primăveri.
Dar e real, e în grădina mea și îl urmăresc în fiecare zi cum îşi leagănă ramurile delicate, cum priveşte prin toți ochii desenați pe scoarța lui albă, cum îşi spune povestea într-un grațios dans de frunze ca niște petale de aur.
