Grație distinsului cercetător științific Dan Dumitru Iacob, s-a depistat și analizat un document extraordinar în ceea ce privește localitatea noastră cu puțin timp înainte de Unire, pe care unii o numesc Mica Unire, iar alții o consideră singura Unire sau Actul de naștere a României, față de momentul deosebit de la 1918 când este vorba de o alipire semnificativă de provincii românești la un stat deja existent. Lăsând la o parte divagațiile pe această temă, să citim cele consemnate cu multă meticulozitate de cineva care nu este nici focșănean și nici vrâncean, dar simte uneori acest lucru mai bine decât mulți dintre noi:
Planul inventariat la Arhivele Statului din Viena sub titlul Die Stadt Fokschan, 1855, constituie o nouă mărturie despre activitățile cartografice desfășurate de militarii austrieci în principatele române, în timpul Războiului Crimeii, și, totodată, o nouă și importantă sursă cartografică referitoare la Focșani. Deși orașul mai beneficiază și de alte planuri executate pe la mijlocul secolului al XIX-lea, unele chiar mai precise și mai detaliate, acestea nu ilustrează decât fragmente sau părți ale țesutului urban.
Reprezentările integrale ale orașului din hărțile „Fligely” și „Szathmary”, care succed imediat acestui plan, sunt realizate la scări mai mari, fiind, în consecință, mai simplificate. Ca atare, planul austriac din 1855 poate fi considerat primul plan topografic care înfățișează integral și suficient de detaliat orașul Focșani, așa cum era acesta cu câțiva ani înainte de unificarea teritorială și administrativă din 1862. Autorul planului este Marcus Terbuhović (1819–1902), căpitan în Peterwardeiner Grenz-Infanterie-Regiment Nr. 9 (Regimentul de grăniceri nr. 9 din Petrovaradin). Ofițerul provine dintr-o familie ortodoxă sârbă, de baștină din Drežnica, lângă Ogulin (acum în Croația), a cărei vechime este atestată în secolul al XVII-lea.
„Focșanii sunt, sau, cel puțin, erau pe atunci, un oraș foarte întins și cu contur neregulat, cu străduțe înguste și întortocheate, cu numeroase magazine elegante pe ici, pe colo, dar numai de lemn, după moda pur turcească. Prin oraș trece un pârâu, sau, mai degrabă, un canal urât și foarte murdar, Milcov […] și care îl împarte în două părți inegale – iar pe atunci forma și granița dintre cele două state române, Valahia și Moldova – partea valahă, mai mică, mai pipernicită, mai întortocheată, mai murdară și mai săracă iar, pe atunci, ca urmare a războiului încheiat nu demult, arsă și dărâmată, într-un cuvânt pustiită, și partea moldovenească, mai primitoare, mai înstărită, cu case mai arătoase numite boierești, nobiliare”.
Surprinsă de martorul ocular, imaginea de ansamblu a orașului își găsește corespondența perfectă în perspectiva bidimensională a planului. La mijlocul secolului al XIX-lea, orașul Focșani era împărțit în două entități urbane și administrative distincte, corespunzătoare celor două principate din care făceau parte: Focșanii Moldovei, cu o suprafață mai întinsă și cu o populație mai numeroasă și prezumtiv mai înstărită (mai multe case, biserici și prăvălii, proprietăți mai mari), și Focșanii Munteni, mai modest în toate aceste privințe.
Sub raportul încadrării în structurile teritorial-administrative ale celor două principate, Focșanii Moldovei era reședința ținutului Putna, iar Focșanii Munteni era reședința județului Slam-Râmnic. Focșanii Moldovei era organizat administrativ pe patru ceastii sau culori, în care existau 30 de ulițe, 16 hudițe și 1 305 case și prăvălii. Datele sunt înregistrate într-un document administrativ din 1851, pe baza căruia putem afla și numele străzilor. Cum nu exista însă o nomenclatură stradală oficială, majoritatea acestor denumiri sunt conjuncturale, fiind stabilite după repere cu rezonanță în memoria colectivă, cum ar fi cele etnice (Ulița Evreiască, Ulița spre Armenime, Hudița Țigăniei), ocupaționale (Ulița Săpunarilor, Ulicioara Olarilor), instituționale, arhitectonice, topografice (Ulița la Poștă, Ulița Hanului Roșu, Ulița Havuzului, Ulița Bisericii Domnești, Ulița Havrei Ovreești, Ulița spre Balta lui Asanachi) sau antroponimice (respectiv după un personaj cunoscut: Uliţa lui Sion, Uliţa Isperliului, Hudiţa lui Hagi Petcu Caldarariu).
Dintr-o sursă similară, asociată planului din 1850, dispunem cam de același tip de date și pentru Focșanii Munteni. Nu cunoaștem precis numărul de străzi și hudițe, însă putem afla cum se numeau o parte dintre acestea: Uliţa Mahalalei Tăbăcarilor, Uliţa Veche, Uliţa Ţigănească, Uliţa Târgului, Şoseaua ce trece la Moldova, Uliţa Cotu Bumbacului, Uliţa Grădinarilor, Drumul Mândreştilor, Uliţa Mahalalei Bahnile. Cum, în perioada respectivă, în multe cazuri, ulița și mahalaua semnifică o formă de coagulare urbană asemănătoare, putem afla și numele mai multor mahalale din Focșanii Munteni, cum ar fi mahalalele Tăbăcarilor, Grădinarilor și Bahnelor, la care se mai adaugă și mahalalele Donie, Poștei și Sf. Nicolae Vechi. Numărul total al proprietăților era de 610, în această sumă fiind prinse atât casele, prăvăliile și bisericile, cât și locurile virane.
După observațiile întemeiate ale lui Dimitrie Caian – martor ocular și autorul primei monografii a orașului Focșani – în a doua jumătate a secolului al XIX-lea majoritatea caselor și prăvăliilor din acest oraș erau modeste, construite din lemn sau din paiantă, acoperite cu șindrilă sau cu olane groase și împrejmuite cu garduri. Doar câteva dintre casele boierești erau mai răsărite, având pereții din cărămidă și piatră. Casele erau dispuse în fundul curților, cu fațadele orientate spre est sau sud, și cu o parte dintre dependințe așezate la stradă. Situația este confirmată și de alți martori oculari. „Casele din inima orașului vechi sunt pipernicite, murdare, dar curțile boierești, situate mai spre marginea orașului, sunt spațioase, arătoase, confortabile și văruite cu grijă, de te dor ochii din cauza sclipirii lor în lumina soarelui”.
Nici clădirile de pe Ulița Mare, unde sistematizarea era mai vizibilă, nu se remarcau printr-o înfățișare deosebită deoarece, mai ales prăvăliile, aveau streșinile de lemn mult ieșite în afară, lucru care afecta estetica fronturilor stradale.
Orașul Focșani a apărut și s-a dezvoltat la încrucișarea unor importante drumuri comerciale, aspect care este pe deplin reliefat de structura rețelei stradale, așa cum este surprinsă în planul de la 1855. Axa nord-sud este reprezentată de Ulița Mare sau Ulița Târgului, care constituie, la origine, un segment din vechiul drum comercial care leagă Moldova de Țara Românească, situație ilustrată și de particularitățile traseului urban.
După Dimitrie Caian, vechiul drumul dinspre Râmnic intra în oraș pe la bariera Cotești, continua pe străzile Pastiești și Sf. Nicolae Vechi, traversa Gârla Hotarului, și continua pe Ulița Mare spre Obor și mahalaua Amorțitu, ieșind în „drumul lui Rotopan”. În planul din 1855 se vede că principala cale de acces dinspre Râmnicu Sărat și București intră în oraș pe lângă stația de diligențe munteană, în zona unde se va construi mai târziu cartierul Cazărmilor, trece pe lângă bisericile Sf. Constantin și Sf. Nicolae Nou, face o curbă largă în mijlocul orașului, revine la o traiectorie dreaptă între Biserica Domnească și Mănăstirea Sf. Samuil, după care se ramifică în două.
Un mic segment continuă drept spre nord, disipându-se printre casele răsfirate ale mahalalei Oborului, aflată în curs de coagulare urbană (mai târziu va fi cunoscută ca str. Oborului, cu un traseu clar), în timp ce un alt braț se desprinde în unghi drept spre stânga (str. Dogăriei, de mai târziu), apoi cotește spre dreapta și se îndreaptă spre Obor și, mai departe, spre Odobești (str. Regina Elisabeta de mai târziu – azi B-dul independenței).
Sunt simbolizate 23 de poduri și punți amplasate peste gârlele care curgeau prin oraș. Cele mai multe sunt construite peste Cacaina (Klein Milkov), care, având albia mai adâncă și malurile mai abrupte, este traversată de șapte poduri și punți, din care două poduri de piatră poziționate pe ulițele care dădeau în drumurile Tecucilor și Odobeștilor, iar alte trei poduri și două punți, toate din lemn, amenajate peste același curs de apă facilitau comunicarea dintre oraș și mahalaua Amorțitu (azi Obor), islazul orașului și satele din jur.
Interesante sunt și bisericile remarcate și de unii călători străini, din ale căror mărturii extragem o sumară imagine de ansamblu: „Era izbitoare mulțimea bisericilor, pe alocuri foarte pitorești, mai ales cele neglijate și pe jumătate dărâmate, într-un stil bizantin străvechi; bisericile renovate nu făceau însă o impresie plăcută, deoarece erau pocite de obiceiul acesta general de a vărui totul prostește în alb; dădeau cu var alb peste tot, de nu se mai distingeau nici un fel de detalii arhitectonice. Pe lângă aceasta, la ei acoperișurile, cupolele și turnurile sunt acoperite cu tablă albă, care strălucește de departe orbitor, pentru că în Valahia tabla este materialul cel mai ieftin pentru acoperișuri și se potrivește și cu preferința oamenilor de aici pentru tot ce este strălucitor și sclipitor. Dar de departe arată destul de frumos, sau cel puțin impresionant, când vezi de la mare distanță acoperișurile, cupolele și turnurile care sclipesc în soare ca argintul”.
Fabrica de lumânări de stearină, condusă de tatăl savanților Longinescu
La ieșirea din oraș, în unghiul format de drumul Tecuciului și canalul Cacaina, este reprezentată fabrica de lumânări de stearină (Stearin Kerzen Fabrik). Cunoscut pentru producția de lumânări din seu și ceară, mai târziu și din stearină, orașul Focșani număra multe ateliere și manufacturi de profil, iar în a doua jumătate a secolului al XIX-lea chiar și câteva fabrici. Prin amplasamentul de la marginea orașului, dimensiunile mari și perioada în care este semnalat cartografic, obiectivul industrial marcat pe planul din 1855 nu poate fi altul decât fabrica de lumânări de stearină întemeiată de vornicul Teodor Ghica în 1847. Fabrica a fost înființată cu capital mixt, românesc și austriac, și producea lumânări, oleină și săpun.
În timpul ocupației militare a orașului Focșani, fabrica și-a încetat activitatea, fiind folosită în diverse scopuri de către trupele rusești sau austriece. De pildă, în a doua jumătate a anului 1854, în această fabrică funcționa un spital rusesc. După retragerea rușilor, fabrica a fost preluată de Magazia oștirilor austriece, în decembrie 1854, pentru a fi utilizată ca depozit. În acest scop, în ianuarie 1855 erau inițiate lucrări pentru repararea stricăciunilor produse de ruși.
După cum se observă pe plan, fabrica prezintă elemente de fortificație militară, fiind întărită probabil de către ruși, care au mai construit și alte fortificații la Focșani, pe care însă le-au distrus în timpul retragerii. În pofida daunelor suferite, fabrica nu a fost distrusă în totalitate, deoarece a servit ca spital militar încă mult timp după retragerea trupelor combatante ruse. Din cauza întreruperii activității în timpul ocupației militare și a avariilor suferite, la care s-a adăugat concurența puternică de care s-a lovit după reluarea producției, în 1857, fabrica a funcționat ulterior cu o capacitate de producție redusă, mai multe încăperi fiind închiriate și transformate în cazarmă de jandarmi și arest
Stații de poștă
Planul indică poziția a două stații de poștă, cea moldovenească și cea muntenească. Este vorba, de fapt, de stații de diligență, care vor fi folosite pe rutele principale până la apariția căilor ferate. Documentele referitoare la nomenclatura stradală din 1851 sugerau deja poziția acestor stații, însă planul din 1855 ne indică pentru prima dată și cu mai multă precizie amplasarea lor în configurația urbană.
La periferia de nord-vest a orașului, în apropierea uneia dintre cărămidării, se afla stația de poștă moldovenească (Mold <auische> Post), a cărei locație marginală se explică prin necesitatea de a avea cât mai aproape o pășune întinsă și o sursă de apă consistentă. Un alt motiv pentru scoaterea stațiilor de poștă la marginea orașului, invocat însă în cazul altui oraș, îl reprezintă reducerea riscului de incendiu în centrul orașului. Însă, amintirea fostei poște moldovenești s-a conservat în nomenclatura stradală, una dintre străzile care făceau legătura între această stație și Ulița Mare Armenească (ulterior Bulevardul Gării), numindu-se până în perioada interbelică str. Poșta Veche (astăzi str. Ion Creangă). După unificarea serviciilor poștale, la 31 august 1861, s-a deschis un oficiu poștal unic
Cișmele pentru alimentarea cu apă de băut
Apa provenită din pânza freatică de pe teritoriul Focșanilor nu este bună de băut, motiv pentru care, odată cu dezvoltarea târgului, au fost căutate soluții pentru aducerea apei potabile din exteriorul localității. Primele mențiuni despre o aducțiune în Focșani datează din 1697, când, la porunca lui Constantin Brâncoveanu, partea munteană a târgului a fost alimentată cu apă din captările săpate pe dealurile de la Faraoanele (la vest de Focșani).
Cișmeaua a fost construită în apropierea hotarului, în locul numit Cap-bun, deservind atât locuitorii din partea munteană a târgului, cât și pe cei din Moldova, inclusiv călătorii aflați în tranzit. Dezvoltarea orașului a impus inițierea unor noi lucrări de aprovizionare cu apă potabilă, cele mai importante fiind realizate în 1804-1806, cu sprijinul domnului Alexandru Moruzi al Moldovei. Prin noua aducțiune, alimentată din izvoarele de la Pitulușa (la N-V de Odobești), au fost aprovizionate ambele părți ale orașului, ocazie cu care au fost construite nouă cișmele. O parte dintre cișmelele respective, care au funcționat până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt reprezentate și pe planul din 1855, acesta fiind una dintre primele surse cartografice care le indică poziția exactă în topografia urbană.
În acest sens, am identificat 11 cișmele marcate pe planul respectiv, din care nouă în Focșanii Moldovei și trei în Focșanii Munteni. Simbolul grafic prin care sunt reprezentate este un cerculeț sau un pătrat negru sau roșu – semnificând forma și materialele de construcție ale ghizdurilor: din piatră sau din lemn.
Utile economic erau și cele trei cărămidării existente, ușor de recunoscut pe hartă după simbolurile grafice și abrevierile specifice: „Z.S.” (Ziegelschlag = cărămidărie) și „Z.O” (Ziegelofen = cuptor de ars cărămidă). Cărămidăriile respective sunt localizate la marginea orașului, în zone în care materiile prime, lutul și apa, puteau fi ușor procurate, în care aprovizionarea cu lemn pentru arderea cărămizilor era mai facilă și riscul de producere a incendiilor mai redus. O cărămidărie este amplasată la periferia de nord-est a orașului, pe malul Cacainei, alta se află la marginea de nord-vest, în apropierea poștei moldovenești, iar ultima se află la marginea de sud-est a urbei, lângă biserica Sf. Gheorghe – Sud. Din câte se poate distinge pe plan, cărămidăriile sunt alcătuite din gropile de extragere a argilei, cuptoarele de ars cărămida (probabil cerculețele cu contur negru și maro) și, presupunem, platformele sau șoproanele pentru uscarea cărămizilor, respectiv pentru depozitarea cărămizilor arse (dreptunghiurile cu contur negru și maro, respectiv roșu).
Necesare pentru dezvoltarea urbană, fără îndoială, cărămidăriile amplasate în apropierea canalelor și gârlelor alimentate de râul Milcov erau uneori și cauză de nemulțumire pentru focșăneni, așa cum se întâmplă în vara anului 1849, când aceștia se plâng autorităților centrale că „apa toată era oprită de cărămidarii sau grădinarii de primprejurul orașului, încât, din această pricină, la vreo întâmplare mai serioasă de foc, tot târgul ni s-ar prăpădi, cu toată comanda pojornicească ce avem și pentru care se cheltuiesc atâția bani!”.
Detaliile continuă și mai multe și mai interesante, dar mai bine să așteptăm lucrarea generală a respectivului cercetător. Până atunci n–ar strica ca autoritățile să procure de la Viena o copie mai reușită a planșei referitoare la trecutul localității noastre. Nu costă mai mult de 100 de Euro. Și câteva imagini inedite cu orașul nostru de la arhiva multimedia a Televiziunii Române. Sunt aspecte imortalizate încă din anii ‘60, iar inventarul lor este atașat prezentelor rânduri.
În rest, La Mulți Ani România – La Mulți Ani Focșani!
Florin DÎRDALĂ
Arhivele Naționale Vrancea
