Vă aducem la lumină o povestioară interesantă plină de fapte de vitejie a unui focșănean uitat de lume și de societatea de astăzi. De curând ne-am întâlnit cu omul de litere, scriitorul Petre Abeaboeru, care scotocește prin toate arhivele să aducă la lumină faptele de vitejie a celor care au luptat cu eroism, dârjenie și credință pentru acest neam. Mi-a povestit de un focșănean, un om pe care cei de astăzi l-au dat uitării, însă noi vi-l facem cunoscut. Este vorba despre plutonierul Marin Oprișan, care a salvat de la ocupația germană stația de radio de la Bod. „Printre marile familii focșănene, care au dat societății românești nume sonore de personalități, în secolul trecut a trăit, într-un modest anonimat, și gospodarul Vasile Oprișan, ce a locuit pe strada Panduri, nr. 98 din Focșani. Împreună cu soția lui Maria vor aduce pe lume și vor crește un număr de 8 copii: Vasile, Dobrița, Gheorghe, Marin, Ion, Ștefan, Lina și Costică. Dintre aceștia, patru băieți, flăcăi de-acuma, vor lupta pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai mare – Vasile, va fi sub arme 16 ani, ajungând la gradul de plutonier-major: Gheorghe – va fi la datorie 5 ani, ca sergent, împreună cu un alt frate – Ioan, cu care va împărți dureroasele clipe de sânge ale războiului, atât în est cât și în vest. Al patrulea frate – plutonierul Marin Oprișan, va fi elogiat ca un adevărat erou într-o emoționantă carte ce cuprinde figuri de viteji, scoasă de un colectiv de ofițeri autori, la Editura Militară.
Cu toate că autorii evocărilor respective prezintă fotografii ale eroilor, la nici unul însă nu specifică localitatea în care s-a născut. În anul 1969, la apariția cărții, Marin Oprișan a fost anunțat că s-a scris și despre faptele sale de vitejie în această lucrare, dar i-a fost greu să o procure. Abia mai târziu, fiul său – Adrian, va face rost de mai multe exemplare. O nepoată de-a sa însă, fiica fratelui mai mare, Elena Oprișan (David) ajunsă profesor, a intrat în posesia lucrării respective, bucuroasă pentru ceea ce s-a scris despre unchiul ei, dar cu o undă de nostalgie că nu exista specificația că eroul era din Focșani. Nepoata are în prezent 70 de ani și, dorind să se știe originea eroilor familiei, ne-a pus la dispoziție și alte fotografii”, spune scriitorul Petre Abeaboeru.
Așa că avem cu ce ne mândri, avem curajul și demnitatea de a pune pe tapet scrierile înaintașilor și de a le povesti celor din vremurile noastre cum și pentru cine s-au jertfit bunicii și străbunicii noștri. Ca atare, vom relua în integritate textul din carte, care prezintă cu multă acuratețe una din faptele de arme ale eroului focșănean plutonier Marin Oprișan, petrecută chiar în perioada imediat următoare actului istoric de la 23-24 august 1944. „Telefonul zbârnâi insistent, de câteva ori la rând. Plutonierul Marin Oprișan, comandantul plutonului de grăniceri călări din comuna Bod, tresări. Se obișnuise să fie chemat chiar și în plină noapte ba de compania de la Brașov, ba de vreun pichet de pe frontieră. De două zile însă, de când începuse insurecția, atât el cât și cei treizeci de ostași ai săi trăiau într-o necontenită stare de încordare. Se găseau între două focuri. Pe de o parte îi amenința primejdia de a fi atacați de compania germană cantonată de mai multă vreme în sat, iar pe de alta, la numai câțiva kilometri de Bod, dinspre frontiera impusă de dictatul de la Viena, se contura o ofensivă a trupelor fasciste. Ce să facă mai întâi? Cum să-și împartă mai bine forțele? Acestea erau întrebările la care, deocamdată, subofițerul nu găsea un răspuns satisfăcător. Iată de ce Marin Oprișan duse receptorul la ureche cu oarecare emoție. Temerile i se adeveriră. De la pichetul din Araci i se anunța că se auzeau focuri de armă din direcția punctului fix Vâlcele. Apoi convorbirea se întrerupse. Ceva mai târziu locuitorul Ioan Brânză îi aduse știrea că germanii distruseseră bariera de la frontieră, ocupaseră satul Vâlcele și veneau spre Araci. Subofițerul dădu alarma de luptă și, în fruntea a două grupe de călăreți, porni în galop spre frontieră. Înainte de a ajunge la podul de peste Olt trimise în cercetare pe fruntașul Aurel David și pe soldatul Nicolae Mazilu. Curând un ropot de copite prevesti întoarcerea celor doi. Știrile nu erau bune. Localitatea fusese ocupată de inamic.
Plutonierul Oprișan socoti că cel mai înțelept lucru era să organizeze apărarea la pod, pentru a-i opri pe hitleriști să treacă dincoace de Olt. Lăsă caii în paza unui ostaș, la vreo jumătate de kilometru în urmă, iar pe ceilalți luptători îi puse să sape adăposturi pe malul râului. El și sergentul Ștefan Bleorțiu s-au instalat la vreo câțiva metri de capătul podului. N-au așteptat mult și pe pod intră un autoturism militar german. Grănicerii deschiseră focul. Cei din autovehicul se retraseră, apărându-se cu focuri de armă. După o vreme, profitând de curba pe care o făcea râul în stânga podului, forțele inamice amenințară spatele ostașilor români. În aceste condiții subofițerul dădu ordin de retragere spre Bod, având grijă să nu scape nici o clipă din ochi mișcările soldaților germani care trecuseră râul. În timp ce ostașii încălecau, Oprișan le dădu ordin să pornească în galop, simulând o retragere în panică, după care, din mers, întocmai cum adesea se instruiseră, să sară jos, lăsând caii să-și continue singuri drumul spre cantonament. Așa și făcură. Norul de praf stârnit de copite îi ascunse pe curajoșii grăniceri de vederea inamicului în momentul când se aruncară la pământ. Ochiseră din vreme locul, având grijă ca el să le ofere un câmp larg pentru observare și tragere.
Comandantul își rândui cele două grupe în așa fel, încât să poată bara mai lesne șoseaua Araci-Bod. Întrucât forțele sale erau prea slabe pentru a rezista atacului inamic, el ceru printr-un agent să vină și celelalte două grupe din sat. Îndată ce sosiră le instală, în continuare, în stânga șoselei, realizând astfel în fața Bodului o apărare pe un front de câteva sute de metri. Când pregătirile erau pe terminate, prin culturile de pe câmp se arătară uniformele cenușii ale soldaților germani. Înaintau încet, cu teamă. Plutonierul Oprișan îi lăsă să se apropie până la vreo 300 de metri și apoi dădu semnalul de deschidere a focului. Gloanțele ce-și atingeau cu precizie țintele paralizară multă vreme pe atacatori”.
Petre Abeaboeru readuce în actualitate scrierile în care plutonierul Marin Oprișan face toate demersurile posibile în acele vremuri pentru a salva de la ocupare hitleristă localitatea Bod. Cu toate că unii localnici și-au vărsat sângele și au pierit pentru apărarea pământului strămoșesc, în cele din urmă ostașii noștri au reușit să le țină piept nemților, ba chiar i-au înfrânt. „Grănicerii folosiră răgazul câștigat pentru a-și consolida apărarea. Nu credea nimeni că hitleriștii aveau să se dea bătuți atât de ușor. Subofițerul se temea din ce în ce mai mult de o învăluire prin stânga apărării, unde n-avea nici un fel de forțe. Intenționa să telefoneze la Brașov după ajutor, dar până ce acesta avea să sosească se puteau întâmpla multe. Și atunci îi trecu prin gând să apeleze la locuitorii din comună, singurul sprijin pe care se putea bizui imediat. Lăsă pe luptători sub comanda unui sergent și se furișă până la marginea satului, la clădirea ce servea de cazarmă plutonului său. Acolo îl aștepta o surpriză: în curte, la umbra copacilor, se adunară de-acuma vreo 15 tineri și câțiva oameni mai în vârstă. Pe toți îi adusese grija față de soarta satului, a postului de radio din apropiere. Erau însă mai mulți decât numărul armelor pe care le puteau oferi grănicerii. De aceea n-au putut primi puști decât numai vreo câțiva. Printre aceștia erau tinerii Gheorghe Mereț, Nicolae Cristoloveanu și Ștefan Plugar. Celorlalți le revenea misiunea să aducă muniția la luptătorii din prima linie. Dinspre largul câmpului răzbăteau până la cazarmă ecouri prelungi și puternice de arme automate, subliniind parcă cuvintele plutonierului spuse oamenilor înainte de a-i lua cu el: Vreau să vă atrag atenția, s-ar putea să cadă câte unul din noi, mort sau rănit. De aceea vă întreb pentru ultima oară: nu vă e teamă? Îi răspunseră cu un singur Nu!, categoric, din toată inima.
Subofițerul porni cu o parte din cei cu arme. Pe ceilalți îi lăsă în sat, pentru a respinge un eventual atac din partea companiei germane cantonate la școală. Avea motive să fie îngrijorat. Primise informații că vreo câteva grupuri de soldați din această subunitate fuseseră văzute strecurându-se prin curți și grădini în direcția cazărmii. Printre cei rămași se găseau Traian Cherciu, Vasile Stuparu, Gheorghe Moldoveanu și Ștefan Mereț, oameni mai în vârstă, chibzuiți. Plutonierul Oprișan se înapoia la ai săi cu sentimentul că apărarea comunei era pe mâini bune. Odată cu completarea rândurilor luptătorilor, comandantul de pluton prelungi aliniamentul apărării spre fabrica de zahăr, până la o șură stingheră de pe câmp. Primejdia de a fi surprins din partea aceea se mai micșorase. Pe noii veniți îi împărțise printre ostașii săi, sfătuindu-i pe toți să întrețină un foc cât mai viu pentru a crea imaginea unei apărări puternice, greu de trecut. O nouă încercare de atac a hitleriștilor stârni un ropot de împușcături din partea luptătorilor români. Grupele germane răsfirate pe câmp s-au adăpostit într-o vâlcea, după ce făcură numai câțiva pași înainte. Ai noștri au tras ce au tras, apoi au mai rărit focul căci se gândeau să nu-și consume întreaga rezervă de muniție. Situația se schimbă însă când tânărul Ion Lăcătușu și cu vărul său Dumitru Prejmereanu, purtând fiecare câte doi saci de merinde plini cu cartușe, apărură în preajma luptătorilor.
Plutonierul le arătă unde să ducă muniția și cei doi tineri se despărțiră, pornind fiecare în altă direcție. Ion Lăcătușu trebuia sa ajungă la un grup de grăniceri, la vreo 100 de metri mai încolo. După un timp părăsi șanțul și o luă de-a bușilea prin câmp deschis. Când ajunse era ud din cap până în picioare și zdrobit de oboseală. Dar nu avea vreme de odihnă. Pușca-mitralieră cerea alte și alte încărcătoare. Unul din ostași îl sfătui să mai aștepte până se va fi potolit mitraliera germană care începuse să tragă tocmai atunci. Dar Lăcătuș se grăbea. Străbătu de-a curmezișul un ogor de trifoi și ajunse în șanțul din dreapta șoselei. De acolo pândea un prilej să treacă dincolo, în celălalt șanț, dar gloanțele nu-l lăsau; piuiau într-una, făcând să zboare în toate direcțiile pietrișul drumului. Când văzu că timpul trecea, iar focul armei automate nu mai contenea, își luă inima în dinți și făcu un salt, două. Simți o arsură de nesuportat în piept și se prăbuși. Locul său îl luară alți tineri și astfel muniția ajunse la luptători.
Ai noștri rezistau eroic de câteva ore fără să dea înapoi. Tinerii Gheorghe Mereț și Nicolae Cristoloveanu se nimeriseră împreună, pe o ridicătură a câmpului, într-o grupă de cinci militari. Se străduiau să se țină tare și în clipele grele nu au fost mai prejos decât ceilalți. Trăgeau cu calmul luptătorilor experimentați stârnind admirația celor din jur. Un glonte însă îl răni pe tânărul luptător Gheorghe Mereț. Dădură jertfe și militarii, trei dintre ei au fost răniți, iar un al patrulea ucis. Presiunea dușmanului era tot mai slabă. Plutonierul Oprișan își dădu seama că atacatorii își sleiseră forțele. Se creaseră condiții pentru un contraatac. La comanda sa cele patru grupe ale plutonului de călăreți, împreună cu tinerii civili, porniră în salturi repezi, strigând din toate puterile: Ura! Surprinși de acest iureș hitleriștii au început să fugă prin culturi. Parte din ei au ridicat însă mâinile. Primul s-a predat un maior, comandantul detașamentului. Curând sosiră de la Brașov două autocamioane cu ostași din Batalionul 3 vânători de munte. Cu ajutorul lor se desăvârși succesul repurtat de grăniceri și de locuitorii din Bod”.
„Presa din Brașov, la vremea respectivă, a prezentat și ea faptele de vitejie ale plutonierului Marin Oprișan, care a salvat de la ocupația germană stația de radio de la Bod. În final, menționăm faptul că toți cei patru eroi, ca un noroc al soartei, s-au întors acasă din război, cel mai târziu plutonierul Marin Oprișan, prin 1950, trăindu-și viața în mod normal, întemeindu-și familii, povestind, celor care aveau răbdarea să-i asculte, despre faptele lor de vitejie, după care au părăsit această lume, atunci când fiecăruia i-a venit sorocul. La înmormântare (noiembrie 2001), fiul plutonierului Marin Oprișan i-a așezat pe piept cartea cu faptele sale de eroism”, își încheie Petre Abeaboeru incursiunea în povestirea omului de arme Marin Oprișan.
