Am scris de multe ori despre medici, personal medical și boli. De prea puține ori am scris însă despre pacienți și despre bolile nevăzute ale sistemului medical cu care se confruntă: ignoranța și răutatea. Un telefon pe care l-am primit miercuri seară, din partea unei doamne disperate, m-a pus pe gânduri. Nu știu cine este acea doamnă, pentru că nu a dorit să-mi spună cum se numește, dar nici măcar nu contează, pentru că, în ritmul ăsta, oricare dintre noi putem fi în locul ei. Doamna respectivă venise de dimineață cu cineva la Unitatea de Primire Urgențe (UPU) a Spitalului Județean. Mi-a spus că nu problema de sănătate a persoanei pe care o însoțea era cea care a determinat-o să sune la presă, ci felul în care erau abordate celelalte persoane care se aflau la UPU, venite tot de dimineață, spunea ea, și pe care „nu-i băga nimeni în seamă”. „Foarte mulți oameni așteaptă aici de azi-dimineață, aparținători și pacienți. Am trecut în seara asta să văd ce face persoana pe care eu am însoțit-o. Este undeva într-un pat, dar nimeni nu se uită la ea, nu-i face nimeni nimic, iar mie nu mi se comunică nimic cu privire la starea sa. Dar nu asta contează atât de mult, să zicem că problema de sănătate pe care o are nu este atât de gravă, grav este însă faptul că am găsit aici aceeași oameni care erau și dimineață, care așteaptă și cărora nu li se spune nimic. Nu mai putem tolera asta și nu este normal ceea ce se întâmplă”, mi-a spus doamna respectivă.
Am stat și m-am întrebat ce pot eu să fac. Personal, am fost de multe ori tratată cu aceeași respingere de personalul medical de la UPU, pe motiv că presa nu are voie să fie acolo, că presa scrie răutăți sau că presa minte. M-am străduit să demonstrez de fiecare dată contrariul și nu am scris răutăți, nu am defăimat și am scris întotdeauna doar ce am văzut, pentru că presa are voie să fie acolo. Și nu doar acolo. Presa este ochiul omului de rând, care nu poate ajunge oriunde. Atunci când omul de rând nu poate ajunge oriunde, mă duc eu, iar datoria mea este să transmit oamenilor ceea ce văd. Cunosc sistemul medical și spitalele, dar m-am ferit întotdeauna să pun sare pe rănile pacienților, vorbind tot despre aceleași lipsuri, pe care atât de bine le cunoaștem. Da, ne lipsesc multe, dar mă întreb de ce oare ne lipsește și omenia? M-am întrebat ce pot să fac eu. Eu pot să scriu despre asta, pot să trag un semnal de alarmă, sperând că pe lângă nemulțumiri, neplăceri și alte angoase, voi stârni și dorința de schimbare.
Știu că vin mulți oameni la UPU. Uneori prea mulți. Știu că deseori problemele lor nu sunt urgențe, dar, fiind eu însumi cadru medical și posibil pacient, deopotrivă, mai știu că oamenii vin pentru că atunci când ai o durere vrei ca cineva să te asculte, să-ți spună o vorbă măcar. O vorbă spusă cum trebuie, poate alunga durerea aceea, care, medical vorbind, nu este o urgență. Știu că oboseala se manifestă uneori prin reacții violente sau prin gesturi necontrolate, dar mai știu și că, prin exercițiu, ne putem controla stările, astfel încât să nu-i afectăm pe alții. Trebuie să fii orb să nu vezi care sunt cele mai arzătoare nemulțumiri ale oamenilor care ajung la UPU. Oamenii nu se plâng de lipsa de seringi, mănuși sau aparatură modernă. Nu. Oamenii se plâng de atitudinea pe care o întâlnesc la personalul medical, în special la asistente. Unii dintre ei s-au împăcat și cu așteptatul, au înțeles că există un cod al urgențelor și că peste tot e așa, dar nu pot înțelege de ce sunt tratați cu țipete sau sunt ignorați atunci când întreabă ceva. E omenește să vrei să știi ce face cel pe care l-ai adus acolo într-o anumită stare. Aproape de fiecare dată când am scris ceva despre UPU oamenii ne-au trimis povești în care ne aduceau la cunoștință modul nemulțumitor în care au fost tratați acolo sau ne-au lăsat comentarii în care vorbeau pe larg despre aspecte neplăcute pe care le-au sesizat acolo.
„O singură dată am fost la UPU ca pacient și nu-mi mai doresc, refuz să explic, am mai fost o dată ca aparținător și nici asta nu-mi mai doresc!! Eu cred că este greu dar vorba dulce mult aduce”;
„Tupeiști și nu empatizează cu bolnavii. Vorbesc din experiența avută cu ei. Am să filmez să vedeți ce fel se adresează bolnavilor”;
„Ar trebui din partea lor un pic de milă față de toți cei care se duc acolo, că nu se duc de dragul de a vedea pe vreun mare mare medic de la urgențe care a renunțat la tot ce i-a plăcut în viață să se facă urgentist”;
„Acum două zile m-am prezentat la UPU cu probleme grave, asistentele, unele dintre ele sunt fără bun simț, era în jurul orei 7 dimineață, îmi era rău de nu puteam sta nici măcar jos, dar în picioare, am fost lăsat să aștept pe o bancă înăuntru, soția era lângă mine, au trecut aprox. 40 de minute și nu m-a întrebat nimeni nimic, soția le-a rugat frumos să facă ceva cu mine, aveam stări de vomă și mă sufocăm, una dintre ele a zis că trebuie să aștept, cazul meu era nimic, cu toate că era destul de grav. Soția a fost invitată să aștepte afară în frig și a refuzat să mă părăsească, atunci aceeași asistentă i-a sugerat soției că dacă nu-i convine poate să-și ia pacientul și să se ducă de unde a venit! Cu atâta nesimțire a vorbit! Doctorii sunt foarte buni și de treabă, dar (…) asistentele țipă și își bat joc de pacienți! Am părăsit incinta spitalului cu speranța că nu voi lăsa treburile neterminate așa, am sunat la poliție, urmează să depun plângere la directorul spitalului și la colegiul medicilor din acest spital să facă ceva cu acea persoană care a avut comportamentul acesta flegmatic cu un pacient care plătește sănătate la stat o mulțime de bani și îi plăteste pe asemenea specii de oameni! (…) RUȘINE!!!!”;
„Doctorii țipă/urlă dacă sunt deranjați. Asistentele au un aer de superioritate. Păcat că unii oameni nu știu pentru ce sunt angajați…”;
„Nu vreau să fiu răutăcioasă…dar nu mă pot abține…de un an și jumătate trăiesc o experientă pe care nu o doresc la nimeni… de un an și jumătate am trecut de nenumărate ori pragul la UPU… e vai de noi și de săracii bolnavi.. Nu generalizez… sunt și medici cărora le place ceea ce fac, însă sper să nu mai ajung niciodată acolo să stau ore în șir la ușă pentru un răspuns mult așteptat”.
Acestea sunt doar câteva din comentariile postate de cititori la un articol despre personalul medical al UPU Focșani. Cunoscând marile nemulțumiri ale oamenilor, am întrebat-o în urmă cu ceva vreme pe șefa de la UPU, dr. Mariana Dincă, de ce lucrurile stau în felul acesta și dacă s-a încercat remedierea lor. Răspunsul acesteia a fost, citez din memorie, pentru că discuția era una neoficială: „Le-am spus asistentelor să nu mai țipe. Pacienții sau aparținătorii ar trebui să înțeleagă că avem niște reguli. Aparținătorii nu pot sta în recepție să aștepte, pentru că în felul ăsta nu ar mai avea loc pacienții, iar bolnavii ar trebui să înțeleagă că urgențele reale sunt cele care trebuie să fie văzute mai întâi”.
Sala de așteptare de la UPU Focșani înseamnă un hol micuț, fără încălzire, situat în partea dreaptă a intrării în recepția UPU. Mulți dintre aparținători nici nu mai intră acolo și stau direct afară. Afară la -10 grade Celsius, dacă e iarnă, sau în soare, dacă e vară. Stau cu orele în picioare sau așezați direct pe bordură, pentru că nu pot pleca de lângă cel pe care l-au adus bolnav sau poate accidentat grav. Din când în când bagă capul pe ușă în recepție și mai întreabă de bolnavul lor, cu teamă în glas, asta dacă nu-l văd tot pe scaun, așteptând să fie consultat. Nimeni nu cred că ar vrea, în acele momente, să audă țipete sau ca cineva să-i strige să iasă afară.
Nu pot să spun, dragi asistenți și asistente, că nu vă înțeleg oboseala, dar pot să spun că nu vă înțeleg răutatea! Știți mai bine decât oricine altcineva că azi poți fi bine și mâine poți fi unul dintre cei care stau pe hol și așteaptă o veste! Știu că vă lipsesc multe și știu că sunteți maeștri la improvizații, de nevoie, că ceea ce învățați în școli nu seamănă cu ceea ce trebuie să faceți, dar nu uitați să rămâneți umani! Nu-i lăsați pe oameni să vă cumpere zâmbetele cu bani, oferiți-le gratis! Un asistent bun este acela care adoptă un comportament corespunzător, care este capabil să dăruiască. Oricine poate să învețe să pună o perfuzie, să măsoare o tensiune, să măsoare o temperatură, dar nu oricine poate să empatizeze și să fie bun în relația cu pacientul.
