Nu foarte mulți oameni pot reuși în viață pe toate planurile. Într-una din zilele acestea am avut însă bucuria de a cunoaște o femeie care într-adevăr a reușit pe toate planurile. Doctorița Cristina Benguș este unul dintre oamenii care a putut să îmbine, cu succes, viața de familie cu viața de medic, despre care știm cu toții câte sacrificii implică. După 45 de ani de muncă la Spitalul Județean de Urgență „Sfântul Pantelimon” Focșani, ca medic cardiolog, de aproximativ două luni, doctorița se bucură de liniștea pensionării. Deși nici acum nu rezistă să stea departe de spital și de pacienții săi, ea spune că în sfârșit are ocazia de a vedea ce înseamnă să-ți petreci weekend-urile în liniștea casei tale. De loc din Cluj-Napoca, doctorița a ales să vină în orașul nostru mânată de puterea dragostei, pe care i-o purta unui coleg vrâncean, student și el la medicină. Astfel, cei doi tineri absolvenți ai facultății de medicină, el gastroenterolog și ea cardioloagă, au ajuns la cerere în Focșani, la Spitalul Județean, unde de la 1 noiembrie 1971 și până astăzi, au tratat mii de oameni. Despre relația cu soțul său, medicul gastroenterolog Florentin Benguș, doctorița Cristina Benguș spune că a avea un tovarăș de viață cu o meserie apropiată de a ta, este unul dintre cele mai importante aspecte necesare unei cariere de succes și unei vieți împlinite.
De la ea am mai aflat și că dacă ai suficientă răbdare și umilință, în relația cu pacientul, acesta își va dezvălui singur diagnosticul, prin ceea ce va spune despre sine și starea sa. „Medicul trebuie să fie și artist. Dacă astăzi ai contact cu un bolnav, a doua zi îl vezi din nou, a treia zi din nou, până când ajungi să poți să faci într-adevăr un act de creație. Actul medical nu este o consultație simplă, dar la această performanță ajungi după ani și ani de experiență. Condiția esențială, ca să poți să ajungi la o anumită performanță în această profesie, este să ai un tovarăș de viață care să te sprijine, din toate punctele de vedere. Eu puteam să discut acasă cazurile, pentru că tovarășul meu de viață a fost tot de meserie apropiată. Nu numai că era medic, dar era medic internist grastroenterolog, iar eu eram medic internist cardiolog, dar nu numai faptul că puteam să discutăm cazurile acasă a contat ci și că m-a înțeles când am întârziat, când am lipsit de acasă, de asemenea, și eu l-am înțeles pe el. Datorită marii iubiri, care era între noi, am plecat de la Cluj. Nu plecam și nu veneam aici, dacă nu ar fi fost un sentiment foarte puternic, care m-a adus aici și care în continuare m-a sprijinit în toată cariera mea”.
M-am întrebat de multe ori cum reușesc medicii să îmbine viața de familie cu munca solicitantă pe care o au. Răspunsul pare să fie simplu și mi-a venit de la doctorița Cristina Benguș, care cu lejeritate mi-a povestit: „Le spuneam copiilor: este așa o mare ușurare în viața unui om, când reușești să ai un tovarăș de viață pe care și la vârsta asta să-l aștepți cu drag să vină acasă de la gardă”.
În discuția avută cu doctorița Cristina Benguș m-am simțit mică, mică de tot, ca un novice venit să-și ia notițe într-ale vieții de la un om care a trăit frumos, autoeducându-se în permanență. „A fost un mare sprijin bărbatul meu și este și acum. Băieții mei sunt amândoi medici, unul este urolog și unul este oftalmolog. Nu le-am spus noi să facă medicina, ei au văzut viața noastră, care a fost plină de sacrificii. Anul nou stăteam cinci zile în spital, sau trebuia să plecăm undeva și trebuia să amânăm alte lucruri. Acum, când am fost de Paști la copiii mei, amândoi erau de gardă… Au văzut viața noastră și au văzut că tot timpul discutam despre bolnavi, poate că au și văzut pasiunea noastră pentru medicină”
Cei doi băieți ai doctoriței Cristina Benguș sunt în prezent medici chirurgi la București. Florentin Benguș este chirurg urolog, iar Cristian Benguș este chirurg oftalmolog. Ei și-au ales singuri drumul pe care să meargă și au avut întotdeauna sprijinul părinților. Înainte de a pleca la facultatea de medicină, tatăl lor, medicul gastroenterolog Florentin Benguș, i-a avertizat cu privire la greutățile meseriei de medic.
Mama, nu știi ce înseamnă pentru noi că voi vă iubiți!
„În momentul în care cei doi băieți ai mei au trebuit să aleagă o meserie, soțul meu a zis: dacă vreți câștig dintr-odată, vă faceți covrigari. Din medicină ajungi foarte târziu să câștigi ceva, material vorbind, iar munca este enorm de multă, pentru că este facultatea de șase ani, plus specializarea de minimum cinci ani. În perioada de rezidențiat ești ucenic, nu ești nicicum medic practicant.
Băieții mei când erau studenți și când au venit odată acasă mi-au spus: mama, nu știi ce înseamnă pentru noi că voi vă iubiți! Înseamnă mult pentru copii, ca părinții să se iubească și să se comporte cum trebuie în fața copiilor. Când am născut primul băiat, soțul meu a zis: să știi că de acum trebuie să avem grijă ce facem! Tot ce facem noi și tot ce spunem va fi copiat de copiii noștri. Nu e totul cum educi după, ci este important ce faci tu, pentru că până la urmă orice om când ajunge la o anumită vârstă dorește să mănânce ce a mâncat în copilărie, să organizeze în casă cum a văzut în casa în care a copilărit”.
Despre nurorile sale, doctorița Cristina Benguș mi-a vorbit cu deosebită considerație și dragoste. Una dintre nurori este medic cardiolog, asemeni soacrei sale iar cealaltă este medic gastroenterolog, asemeni socrului său. „Această viață de medic a fost plină de urcușuri și de coborâșuri, în care nu am vrut niciodată să renunț și întotdeauna i-am mulțumit lui Dumnezeu că am ales această meserie. Atât eu cât și soțul meu am fost pentru o continuă perfecționare, am fost la toate etapele necesare perfecționării noastre. N-a fost nici un curs de perfecționare la care să nu fi fost. Mentalitatea pe care am adus-o eu de la Cluj aici a fost respectul pentru muncă și disciplina. La mine acasă am fost patru copii, am avut o copilărie mai grea, dar cel mai important lucru era să-ți faci datoria, trebuia să fii ordonat. Nu era ușor cu patru copii, noi trebuia să fim ordonați acasă, fiecare lucru trebuia pus la locul lui de noi. Nu venea bunica să le pună. Trebuia să fii ordonat, să fii curat. Venea mama dimineața și ne dezbrăca până la brâu, să vadă dacă ne-am spălat. Am fost la fel de riguroasă la rându-mi cu băieții mei. Mama mea a fost foarte libertină, dar după ce ne făceam datoria. Puteam să mă duc în fiecare zi la întruniri tovărășești, dar aduceam numai 10 acasă. Simțul datoriei și respectul pentru munca intelectuală au fost esențiale.
Aici am găsit foarte puțin respect față de munca intelectuală. Era mai important să știi să gătești sau să ai alte abilități. Eu respect munca intelectuală a nurorilor mele, care sunt tot medici, și le înțeleg. În viață trebuie să știi să accepți și ajutorul. Poate că și asta a fost o cheie a succesului meu, dacă pot să zic așa, că totdeauna am acceptat ajutorul în muncile la care nu eram eu așa perfecționată. Totdeauna am avut ajutor în menaj și am acceptat așa cum era, nu începeam ca să mă gândesc că perdeaua asta nu e trasă cum trebuie sau altceva… Soacra mea mi-a fost de mare ajutor în creșterea copiilor. Totdeauna am acceptat ajutorul și totdeauna am avut acest principiu că în momentul în care eu câștig un ban trebuie ca acest ban să-l dau și celor care știu să mă ajute să câștig acest ban. În ultima perioadă am fost o persoană extrem de ocupată, am lucrat în trei părți, dar am niște copii deosebiți care doresc să petreacă timp cu noi și întotdeauna vacanțele le petrecem împreună. În general organizează ei, că ei sunt tineri și noi trebuie să ne dăm după ei.
Datorită muncii mele am avut parte de privilegiul de a călători. Ni s-a oferit posibilitatea prin munca noastră de a participa la congrese internaționale în diferite locații ale lumii. Așa am reușit să plecăm și-n Europa în orașe mari, în America, în China, în Dubai. Întotdeauna cu soțul, pentru că și el era de aceeași meserie cu mine”.
Cum poți avea o familie unită, în condițiile în care mare parte din timp ți-o petreci îngrijind bolnavi și salvând vieți? Iată că se poate, iar familia Benguș, formată din șase medici, este un exemplu de unitate, iubire, respect și, nu în ultimul rând, profesionalism.
O masă trebuie să fie a familiei. Măcar o masă să fie împreună cu membrii familiei
„O problemă esențială în viața unui om este organizarea meselor. O masă trebuie să fie a familiei. Măcar o masă să fie împreună cu membrii familiei. Când eram medici mai tineri și la prânz poate n-am putut să ne adunăm cu toții, iar copiii erau cu programe diferite la masă, nu puteam să stăm împreună, dar totdeauna seara am stat împreună. Fiecare își povestea experiența de zi, cât erau copiii trebuiau ascultați ei și trebuia să ai deschidere să asculți copiii. Asta este acum o mare tragedie pentru că părinții nu mai au timp de ei. Eu îi mulțumesc lui Dumnezeu că-n perioada aceea nu am fost atât de ocupată. Întotdeauna seara când ajungeam acasă controlam ce au făcut copiii la școală, cum au făcut lecțiile. Am avut puterea să mă mobilizez și pentru asta.
Secretul de a ține o familie fericită și împlinită este comunicarea și exemplul propriu. Dacă vii acasă și găsești bucurie din partea partenerului că ai venit acasă, bucurie din partea copiilor și reușești să te debarasezi de probleme și să mai discuți și despre problemele lor și să-i asculți, atunci familia este fericită.
Familia mea, mai ales unul dintre băieți, m-a rugat foarte mult să mă pensionez. A văzut că eram extrem de obosită, iar la vârsta mea să fac 5-6 gărzi pe lună era prea mult și atunci a zis: mama, dacă tu nu vrei să te desparți de spital, să știi că nici eu nu mai vin la Focșani, pentru că eu nu mai pot să te văd așa, că totdeauna ești obosită, ori înainte de gardă, ori după gardă. Și atunci am zis că gata, de la 1 noiembrie, când împlinesc 45 de ani vechime, mă pensionez. Dar am rămas până la 1 ianuarie, când au venit doi medici noi. După data de 1 ianuarie am mai stat o lună cu cele două doctorițe nou venite, ca să se poată obișnui și ele cu munca de aici”.
După 45 de ani închinați meseriei de medic și după 45 de ani de salvat vieți, ziua pensionării a venit ca o binecuvântare, deși doctorița Cristina Benguș încă mai muncește și încă se mai simte în stare să ajute mulți oameni care au nevoie de ea.
Am întâmpinat ziua de pensionare cu regret
„Înainte de pensionare le-am rugat pe fete să nu facă nimic, pentru că era o zi care-mi doream să nu vină. Pentru mine nu era nici o fericire. Am întâmpinat ziua de pensionare cu regret. Dar în ziua respectivă stăteam și făceam ieșirile și deodată au apărut fetele care erau de noapte, și cele care erau în concediu și toată secția cu tort, cu șampanie, cu ultimul grafic de gărzi înrămate foarte frumos, cu un text foarte frumos despre mine înrămat… și a fost plânset. Am simțit o mare dragoste și recunoștință din partea tuturor. Eu și cu fetele din secție eram foarte apropiate. Pe fiecare am învățat-o meserie, aduceam cărți, explicam. Îmi plăcea treaba aceasta, am făcut totul cu bucurie. Am rămas cu amintirea unei zile foarte frumoase, în loc de o zi cu tristețe și cu regret. M-au ajutat arătându-mi dragostea și recunoștința lor. Acum mai vin la spital pentru a lucra studii clinice. Mi-am făcut programul că de două ori pe săptămână să vin aici și să lucrez la studii. De vineri după masă până luni acum sunt liberă. Niciodată n-am avut așa ceva, e ca un vis. Miercurea vin în policlinică și-i mai ajut pe cei din secție, și cu ocazia asta îi mai ajut și pe oamenii care ar dori să ajungă la mine, dar nu au posibilități. De fapt, eu toată viața mea am dorit să am bani, ca să pot să-i ajut pe alții. Am dorit să-i pot ajuta pe frații mei și am reușit.
Cel mai important lucru în meseria asta este să ai răbdare, pentru că cine lucrează și reușește să capete respectul pacienților și colegilor, ajunge foarte departe, dar e foarte greu. În condițiile actuale este foarte greu, pentru că sunt foarte puțini medici, iar munca unui medic este atât de istovitoare încât pur și simplu cred că spitalele vor rămâne fără medici, pentru că renunță, pentru că rar găsești câte o persoană care să reziste la volumul ăsta de muncă. Trebuie să ai o structură aparte și o rezistență la muncă. E foarte greu, plus că munca medicală este extrem de grea prin faptul că ai momente în care ești atât de tensionat încât simți încordare după aceea timp de o săptămână. Sunt momente în care trebuie să te mobilizezi în interior și să te comporți ca și cum pacientul ar fi o rudă a ta.
Munca medicală este o muncă care cere foarte multă empatie și presupune o energie, pe care cred că numai un artist o mai poate avea. Eu am un deosebit respect față de artiști, dar în general artiștii au o viață foarte aparte față de viața obișnuită, iar medicul nu poate să-și permită acest stil de viață, pentru că medicul a doua zi trebuie să înceapă viața obișnuită de rutină, de consum, în continuare. Dar medicul trebuie să fie artist, munca pe care o depune trebuie să fie ca un act de creație. Este nevoie de răbdare, de atenție deosebită să nu-ți scape nimic, o mare capacitate de prelucrare a datelor și după aceea zi de zi creația se împlinește”.
Trebuie să recunoști când greșești, să nu fii îngâmfat
„Este foarte important să accepți ajutorul colegilor. Nu există mândrie. Cu umilință trebuie să accepți gândirea colegilor. Trebuie să recunoști când greșești, să nu fii îngâmfat. Eu ador tinerii, pentru că ei vin cu prospețime, nu au temerile noastre. Într-adevăr, odată cu vârsta deprinzi foarte multe lucruri, dar capeți și mai multe temeri, pentru că știi cum poate să moară omul despre care știai că este extraordinar de bine și cum poate să trăiască altul despre care ziceai că nu mai are mult. Cei tineri nu au experiența asta și vin cu mai mult curaj. Tinerii trebuie să aprecieze experiența celor mai vârstnici, iar cei mai în vârstă trebuie să accepte curajul și prospețimea tinerilor. Eu am lucrat cu o mare plăcere cu toți colegii.
În viață sunt foarte importante două lucruri: să găsești în fiecare om ce are mai bun, pentru care trebuie respectat și iubit și să ai puterea să recunoști și să găsești unde ai greșit, pentru că atunci ești fericit. Atunci nu mai crezi că altul ți-a făcut rău. Nu, tu ai greșit de ai declanșat răutatea celuilalt. Dacă vrei, vei vedea unde ai greșit. La fel și în relația de cuplu, trebuie să vezi unde l-ai iritat pe celălalt, ce l-a făcut să te jignească și dacă reușești să vezi unde ai greșit, nu mai este reacția lumii atât de gravă. Atunci reușești să fii fericit”, mi-a spus doctorița Cristina Benguș, un om de la care am primit poate cea mai importantă lecție de viață de până acum. Îi mulțumesc pentru asta și-i mulțumesc pentru toți anii de sacrificiu puși în slujba omenirii și a omeniei!
