Ediția: Vineri 24 Mai 2024. Nr. 6632
Ediția: Vineri 24 Mai 2024. Nr. 6632

GALERIE FOTO: Povestea bunicii Nița din Hotaru


Am întâlnit-o pe drum, când ne hotărâsem să părăsim cătunul Hotaru și s-o luăm înapoi, spre casă. Culegea buruieni pe marginea unui șanț. O bătrânică îmbrăcată cu o geacă bărbătească ce-i ajungea până la genunchi, o fustă neagră, atârnată de trupul prea firav, cu broboada neagră cu ciucuri, legată bine sub barbă și încălțată cu cizme reci, de gumă… Nița Nanu, una dintre puținele persoane care mai locuiesc în cătunul Hotaru din comuna Andreiașu, nu știe exact câți ani are – „vreo 70”, nici în ce an suntem sau cine este președintele României. Zice că oricum nu-i sunt de niciun folos toate acestea „în văgăuna asta” și că acolo mai utile sunt tehnicile de supraviețuire! Bătrânica, rămasă văduvă nu de mult, trăiește dintr-un ajutor social de 200 de lei care urmează să fie înjumătățit acum, după moartea soțului, și, ca să aibă căldură, cară cu spinarea crengi din pădure pe care le taie ea însăși cu toporul. Biata bunicuță plânge mai tot timpul și spune că n-are de unde aștepta vreun ajutor. Pentru ea, cititorule, Fii Bun! Dăruiește și tu de Crăciun! Te așteptăm la sediul redacției noastre, unde poți aduce până marți, 20 decembrie (cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică) tot ce crezi că i-ar putea face viața mai ușoară. Citește, privește fotografiile și dăruiește! Bucuria ei va fi și a ta!

    Cum intri-n sat, pe stânga, dai cu ochii de casa bunicii Nița. Ai zice, la prima vedere, că este o casă părăsită: neîmprejmuită de vreun gard, cu pereții crăpați, cu prispa aproape dărâmată, ea oferă privitorului imaginea dezolantă a unui prezent suferind… Demult, când școala din vecinătate, acum ruină, răsuna de glasuri de copii, nu se gândea bunica Nița că va ajunge să-și ducă bătrânețea în foame, sărăcie și singurătate… Nu se gândea că satul, pe atunci populat, se va goli într-atât încât să n-aibă cui să ceară, în caz de nevoie, o cană cu apă… Așa i-a fost soarta bunicii Nița, să trăiască în acel colț rupt de lume și să-i fie tot mai greu, tot mai greu să iasă din el…
Nu mai știe dacă înainte vreme era pe acolo vreun magazin, dar zice că era măcar un doctor care făcea rondul pe la case și oblojea suferințele trupești. Acum, ca să ajungă la doctor sau la magazin, biata bunicuță trebuie să-și ia călcâiele la spinare și bastonul la purtător și să bată kilometri pe jos ca să-și ia cele necesare sau să se caute de sănătate. Așa că, de cele mai multe ori, bătrânica renunță. Face, astfel, și economie, zice zâmbind amar, că n-are alți bani în afara ajutorului social de 200 de lei pe care „acum cred c-o să mi-l taie la jumate, că dacă a murit omu meu… A murit acum aproape o lună și am rămas eu… Și simt o neputință, așa… Nu-mi vine să mai fac nimic…. Toate necazurile îs pe capul meu…”, a spus sărăcuța, așezându-se pe unul din cele două paturi ale singurei odăi locuibile…

Bătrânețe în sărăcie lucie

    Bunicuța din Hotaru nu are nimic. Dar nimic din ceea ce ar putea să-i ușureze existența. Și nici putere nu mai are, să le ducă pe toate așa cum vin. „Eu sunt din Butucoasa. Omu meu era de aici. Ne-am luat, am construit casa asta, grajdul… Am trăit cam necăjită, dar măcar eram amândoi… Acu-s numa eu. Am o fată, da-i la Pitulușa, cu casa și treburile ei… Acu toate necazurile-s pe capul meu… Că n-am nimic, nimic”, a spus, amărîtă, biata sepuagenară.
    Și chiar că n-are nimic… În odaia în care-și duce zilele sunt două paturi. O sobă  de lut spartă. Un ceaun, vreo câteva găleți mizere pe capacul cărora sunt așezate două căni roșii. Și-o masă pe care stă, aruncat, un ceas vechi. „Am ceasu ăsta și-n rest nimic. Uite așa stau și mă uit cum trece timpul… Că n-am televizor, nici frigider, nici mașină de spălat. Și nici n-aș avea ce să bag în frigider… Îmi fac iac-așa câte-o mămăligă, mai fierb o fasole, ceva cartoafe… Când am. Când n-am, n-am. Beau ceai neîndulcit, că zahărui-i scump. Și uleiu-i scump… Pâine iau din când în când, numai dacă-i musai. În rest, fac mămăligă…”, spune bunicuța.  
Privește absent, prin ferestruica încețoșată, depărtările. Pe cele sufletești. Pare că n-o mai interesează nici propria persoană, nici toate cele ce-o interesau odată. În grajdul dărăpănat, bunica Nița mai are o vițică, dar nu pentru că a dorit-o neapărat, ci pentru că asta a fost de când lumea rânduiala locului: să îți asiguri existența din crescutul animalelor. Dar bătrânica n-o mai vrea nici pe ea. „O vând, că n-am ce să fac. Trebuie îngrijită, hrănită și eu nu mai pot și nici nu am cu ce”, a explicat la fel de trist.

„Când erau copii, pe aici era mai bine”

    Tristețea bătrânicii este atât de profundă, singurătatea ei atât de deplină și neputința atât de crâncenă încât îți vine s-o iei în brațe s-o protejezi măcar o clipă de toate durerile sale, s-o faci să simtă măcar un moment că nu a rămas ultimul om de pe pământ… S-a ridicat, rupând brusc momentul compasiunii. Și-a îndreptat cu greu spatele. „Să mai pun pe foc”, a zis și a ieșit pe ușă, îndreptându-se spre maldărul de crengi așezate undeva, în apropiere. „Eu le car, le aduc cu spinarea din pădure, și tot eu le tai”, spune, lăsându-ne cu gura căscată. „Păi dacă nu eu, cine?”, zice și pune mâna pe topor, făcându-ne o demonstrație.
Însă, toporul e prea greu, crengile prea ude, prea subțiri sub lovituri insuficient de puternice… Dar buncia Nița nu se lasă până nu reușește să taie în bucăți mici vreo două crengi, cât să-i ajungă pentru o jumătate de zi, cât mai rămăsese. Sprijinită-n topor, rămâne o clipă, două nemișcată, să-și tragă sufletul. Ridică ochii spre ruina clădirii despre care doar placa ce rezistă încă deasupra ușii mai amintește că a fost odată școală. „Ehee… când erau copii pe aici, era mai bine… Acu au plecat toți… Sunt zile când n-am cu cine să vorbesc. Nici nu mai știu în ce an suntem… Și nici ce mai este prin țară… cine este președintele… Nu știu. De unde să știu, că n-am nici televizor, nici radio… Că n-am avut cu ce să-mi cumpăr. Și la ce bun să știu, că oricum timpul trece și numai necazurile rămân…”, a spus, resemnată.    

Nu-și dorește nimic, dar… are mare nevoie de orice!

    Bunica Nița este atât de resemnată cu viața pe care o duce, cu lipsurile și nevoile ei, încât nu poate crede că e pe lume cineva care ar putea să-i ofere vreun ajutor necondiționat. Nu a ajutat-o nimeni niciodată. În afară de ajutorul social și alimentele primite de la UE o dată pe an, această femeie a trebuit să se descurce singură, în acel cătun vitregit unde, până acum vreo doi, trei ani, nu puteai ajunge decât pe jos sau eventual călare! La propriu! Cel mai mare necaz al ei este, acum, că va rămâne cu jumătate din ajutorul social primit până la moartea soțului. „Acum o să-mi dea mai puțin. Cred că din 200 îmi dă numai 100, că am rămas numai eu… O să fie greu, mai ales că îmi mai trebuie și mie pastile… Că țoale nu mai am nevoie, ce să fac cu ele…”, a spus sărmana.
    Totuși, această bătrânică nu are nimic! I-ar trebui alimente neperisabile, astfel încât să aibă o rezervă de hrană cu care să treacă peste iarnă. Ar avea nevoie de detergenți și articole de igienă. Și poate și de lemne adevărate, gata crăpate, așa încât să nu se mai chinuie să care și să taie de una singură crengi.    
    Așadar, cititorule, Fii Bun! Vino alături de noi! Dăruiește și tu de Crăciun! Te așteptăm la sediul redacției noastre, unde poți aduce până marți, 20 decembrie, tot ce crezi că i-ar putea face viața mai ușoară acestei bunici. Bucuria ei va fi și a ta!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?