Vă atenționez din capul locului: această poveste este interzisă rasiștilor, oamenilor fără inimă și tuturor celor care se cred superiori pentru că s-au născut într-o etnie și nu în alta! Este interzisă celor care nu se pot abține să urască fără motiv, să comenteze și să judece fără să-și vadă parul din propriul ochi. Toți aceștia să considere că această poveste nu există! Pentru că această poveste este adresată oamenilor Oameni, pentru care a înțelege, a accepta și a dărui fără să aștepte ceva la schimb sunt calități ce fac parte din stilul lor de viață. Și acum, că am spus toate acestea, să vă povestesc…
Bebiță e singurul copil al lui Vasile, cel mai nefericit cărămidar din Cucuieți. Tocmai ce a trecut în clasa a IV-a și nu oricum, ci cu încă o diplomă de premiul I în palmares. Cu toate că trăiește în mare sărăcie, puștiul e mereu spălat și curat îmbrăcat, și în plus este foarte cuminte. A împlinit zece ani și încă n-a primit vreo jucărie așa că încă visează la ele, cu credința că într-o zi, cineva, cumva i le va dărui…
Bebiță locuiește cu tatăl lui, Vasile, singuri în casa neterminată, cu două odăi și un hol ce ține loc și de bucătărie. Mirela, mama băiatului i-a părăsit. Sătulă de sărăcie sau cine știe din ce alte motive, femeia a plecat pur și simplu când băiețelul avea doar un an și opt luni. „Eu așa am știut, că a plecat în Italia. Și de atunci nici că a mai venit. Nu mai știu absolut nimic de ea. Am auzit că ar fi murit, dar nu sunt sigur… Eu l-am crescut pe băiat de când era mic. Cum am putut, m-am chinuit și l-am făcut mare. E copil tare bun”, spune, și în ochii lui aproape orbi strălucesc lacrimi…
Bebiță n-o mai ține minte pe mama lui. Și spune, încurcat, că nici nu și-ar dori s-o cunoască. Pentru el, femeia ar fi astăzi o străină pe lângă care s-ar putea întâmpla să treacă pe stradă și să nu știe că ea i-a dat viață… În schimb, pentru oricine l-ar vedea alături de tatăl său, și-ar da seama cât de mult se iubesc și cât de mult înseamnă unul pentru altul. De aceea Vasile încearcă pe cât poate să-și ascundă suferința trupească.
Bolnav de neuropatie și ulcer, își crește copilul din 400 de lei lunar
Vasile și Bebiță locuiesc în prima casă din Cucuieți, pe stânga, cum te duci din Focșani spre Vidra. Oricine îi poate găsi pentru că la marginea șoselei, în dreptul casei lor, sunt expuse câteva cărămizi, spre vânzare. Din asta a trăit bărbatul zeci de ani, asta i-a asigurat supraviețuirea. Dar vederea i s-a stins pe zi ce trece până când a ajuns în situația de a nu mai vedea aproape deloc. „Așa că a trebuit să mă las de făcut cărămizi. L-am învățat și pe băiat să facă, fiindcă e meseria noastră din tată-n fiu. Am cuptorul aici, în spatele casei, mai vine soră-mea și face. Dar nu se mai vând… Nu se mai prețuiesc acum cărămizile astea, lumea își face casă din bolțari, din BCA…”, spune Vasile, cu tristețe. Este incredibil de slab și durerile îl cocoșează de spate. De abia merge, iar suferința, chiar disperarea i se citesc clar pe chip. E bolnav. Grav bolnav. Pe lângă faptul că nu vede, a fost diagnosticat cu neuropatie și ulcer. Ar trebui să țină regim, ar trebui să ia regulat tratamentul care i-a fost prescris… Dar preferă să rabde, numai și numai ca să strângă ban cu ban din pensia sa de boală de 400 de lei, ca să termine casa. Camera lui Bebiță a reușit să o facă. A mobilat-o astfel încât băiețelul să aibă măcar strictul necesar. A reușit să-i construiască și o sobă iar el s-a mulțumit să locuiască în cealaltă odaie, sărăcăcioasă și mizeră… dar nu mai vede cât de mizeră e. „Mă descurc să mă deplasez pe aici prin casă și împrejurimi dar nu văd decât umbre și lumini, nu văd obiectele sau fețele oamenilor”, explică.
De undeva a reușit să cumpere, pe te miri ce și mai nimic, un televizor și s-a bucurat mult că Bebiță se poate uita la ceea ce îi place mult: desenele animate. Și asta, chiar dacă imaginea se vede doar pe jumătate de ecran. „E bun și ăsta, că eu oricum nu puteam să-mi permit să cumpăr unul nou”, zice Vasile.
„Eu am trei clase, dar el vreau să facă liceul!”
Vreo șase ani spune Vasile că s-a trudit până a reușit să pună ban peste ban și să-i facă o cameră băiatului. Bebiță este singurul lui copil și îl iubește ca pe lumina pierdută a ochilor! De fapt, băiețelul a devenit sprijinul lui de nădejde dar cu toate acestea, bărbatul speră că într-o zi acesta își va găsi un rost departe de satul lor de cărămidari. „Eu am făcut numai trei clase. Dar pe el l-am dat la școală. Învață foarte bine, îi place. Așa că vreau să facă și liceul. Fac orice pentru el. Numai pentru el îmi doresc să termin și casa asta. Să aibă și el ceva pe lumea asta…”, spune Vasile, și din nou îl podidesc lacrimile. Plânge pentru băiatul lui pentru care ar vrea să facă atât de multe dar simte că nu-i mai ajunge timpul, nici puterile… Pentru el însuși, pentru soarta lui, pentru toată suferința adunată în cămăruța în care se luptă cu boala și cu perspectiva că nu va reuși să trăiască suficient de mult, încât să-și vadă copilul realizat.
Tehnologia fabricării cărămizii, explicată de Bebiță
Încă de mic, Bebiță a deprins meșteșugul fabricării cărămizii. Mereu prezent lângă tatăl lui, a învățat temeinic întreg procesul, ba chiar, dacă ar fi nevoie, ar face singur zeci și sute de cărămizi. Ne duce în spatele casei și ne arată cuptorul, formele din lemn și ne explică tot traseul lutului până ajunge cărămidă roșie precum cele expuse în drum. „E un om care aduce lutul aici. Aduni nisip și frămânți lutul și după aia îl pui în formele astea. Cărămizile crude se pun toate aici în banchet (un loc special – n.r.). Le punem la uscat și când se usucă, le ardem în cuptor. Adică în locul ăsta”, zice, și intră, pentru exemplificare, între zidurile aproape cât el de mari ale cuptorului construit, firește, tot din cărămizi făcute de ei. „Punem lemne multe, le dăm foc și așteptăm să ardă până se fac roșii. După aia le lași două zile să se răcească și apoi le scoți și gata. Se vinde cu 50 de bani cărămida”, mai spune băiețelul. Lutul, nisipul și cărămizile i-au ținut mereu loc de jucării. Nici acum nu are vreuna… dar toată viața și-a dorit. „O mașinuță cu telecomandă”, îmi zice aproape șoptit, ca și cum până și rostirea acestor cuvinte ar fi, pentru el, un lucru nepermis…
Vrea cineva să ajute micul cărămidar?
Nici Bebiță și nici Vasile nu și-au închipuit că vor putea primi vreodată vreun ajutor care să le facă viața mai ușoară. Tatăl și-a crescut copilul așa cum a putut și cum s-a priceput, și am zice că s-a priceput bine de vreme ce acesta a devenit, cu toată sărăcia, și premiant! N-au cerut niciodată nimic de la nimeni și nici în timpul vizitei noastre n-au făcut-o… Dar după cele văzute la ei acasă, după ce ne-au relatat despre necazurile vieții lor am decis să aducem povestea în fața voastră, a cititorilor noștri, care de atâtea ori ați reușit să aduceți bucurie și speranță acolo unde acestea nu mai existau deloc…
Așadar, dacă doriți să le faceți viața mai ușoară celor doi protagoniști ai acestui articol, puteți să le dăruiți orice credeți că le-ar fi necesar. Ca să vă convingeți de felul în care trăiesc, de condițiile lor, priviți fotografiile de pe www.monitorulvn.ro. Printre ele sunt și cele cu Bebiță, copilul frumos și inteligent, părăsit de mamă și crescut exemplar de un tată aproape orb și foarte bolnav… El s-ar bucura, desigur, de mult-dorita mașinuță cu telecomandă, dar are nevoie de atâtea altele: haine, multe rechizite, alimente (neperisabile), articole de igienă (săpun, șampon, detergent, pastă și periuță de dinți)… I-ar plăcea să aibă jucăriile pe care nu le-a avut niciodată și ar fi o minune de la Dumnezeu dac-ar primi și un calculator…
Dacă printre voi există oameni care doresc să aducă lumina bucuriei în casa acestui copil, vă așteptăm cu orice doriți să-i dăruiți, la sediul redacției noastre!
