Nu foarte mulți cunosc faptul că marele literat, orator, jurist și om politic, Barbu Ștefănescu Delavrancea (1858-1918), pe vremea când era ministrul Lucrărilor Publice, prin 1910-1911, a primit un memoriu al vrâncenilor, în care aceștia arătau starea nespus de rea a porțiunii de șosea dintre Vidra și Valea Sării din actualul județ Vrancea, apoi în continuare până la Tulnici și mai departe în interiorul arcului carpatic. Ca un omagiu pentru ținutul al cărui nume îl adoptase, Delavrancea a răspuns prompt și a dispus construirea șoselei. Lucrările de construcție a drumului au fost efectuate doar până la Valea Sării, mandatul de ministru al scriitorului încetând în 1912, spre părerea de rău a mocanilor, care mult timp l-au pomenit pe acesta ca un mare binefăcător al lor. Tronsonul până la Valea Sării, asa cum a rezultat în urma lucrărilor de la acea vreme, s-a remarcat prin soliditate, prin tehnica de drumuire, podețele de piatră, ziduri de întărire a coastelor, rigolele pavate etc. Drumul astfel aranjat a ținut, în ciuda războaielor și a zonei extrem de sensibile pe care o traversa, peste o sută de ani, bineînțeles cu micile retușuri datorate trecerii timpului.
Odată cu investiția de amploare care a avut loc în ultimii ani, s-a confirmat că lucrarea lui Delavrancea a fost efectuată temeinic. Drumul cunoscut drept Șoseaua Vrancei sau 2D Focșani-Vidra – Ojdula (spre Brașov) este artera principală care leagă Èšara Vrancei de interiorul Munților Carpați. Mai era cunoscut drept „drumul morilor” Prima mențiune despre el se află într-un act ardelenesc din 2 iulie 1431, scris latinește, prin care Ladislau Apor anunța pe judele brașovean Luca Kiss că a primit știri despre mișcările oastei moldovene prin niște informatori ai săi care au venit pe „drumul Vrancii”. Mențiuni despre acest drum mai apar și în 5 iunie 1751, cu ocazia unei vânzări. Acest drum mai avea în trecut și o altă denumire – drumul luminilor -, care exprima mijlocul pe care îl întrebuințau locuitorii de demult spre a transmite grabnic la distanțe mari, anumite știri, consemnează prolificul monografist Petre Abeaboeru în Bolotești – comuna de la Poarta Vrancei.
Barbu Ștefănescu nu și-a adăugat prenumele de Delavrancea dintr-o simplă fantezie, cum s-a crezut. Pe la 1801, când Vrancea a căzut în clăcășie, cotropită de Rosetti Roznovanu, mai mulți mocani, neacceptând această decădere, au plecat în bejanie cu familiile și turmele lor și colindând apoi din suhat în suhat, au ajuns peste câțiva ani la marginea Bucureștilor. Feciorul unuia dintre acești bejenari, Ștefan Tudorică de pe Valea Nărujei, s-a stabilit în bariera Vergului și vânzându-și oile s-a făcut orzar. Unul dintre băieții lui, dat la școală, a fost trecut în catalog cu numele Ștefănescu Barbu. Dacă la această origine se adaugă faptul că Delavrancea s-a căsătorit cu fiica lui Al. Lupașcu, ginerele lui Ștefan Dăscălescu, proprietarul moșiei Câmpuri de lângă Soveja, se înțelege ușor legătura trainică a acestui scriitor cu Vrancea, concluzionează Vasile Tiroiu în Ghidul său despre Vrancea, întocmit în anii ’60.
Delavrancea nu a iubit doar munții Vrancei, de nenumărate ori poposind și în podgoriile de lângă comunele Urechești și Dumbrăveni, fie în casa bunului său prieten Alexandru Vlahuță din Dragosloveni, fie la conacul lui Alexandru Zamfirescu de la Dumitrești, un admirator înfocat al său. Indiferent de opiniile prezentului, precum că Delavrancea, chiar dacă scria despre sărăcie și condamna fățărnicia, era totuși un om înstărit și un adversar politic de temut la vremea sa, cu greșelile inerente ce decurgeau din respectiva meserie, acesta a rămas pentru noi unul din marii Români ai tuturor timpurilor.
Florin Marian Dîrdală,
Arhivele Naționale Vrancea
