VIDEO şi GALERIE FOTO: Ce-mi place în Vrancea. Mierea dascălului Vică

Vică Ciocan are 34 de ani, este căsătorit cu Aura și împreună au doi copii: o fetiță de 10 ani și un băiat de 4 ani. Mi-a spus că am putea sta de vorbă când ajunge prin Focșani, dar am insistat să-l văd la locul de muncă și bine am făcut. Am ajuns joi seară la Anghelești, comuna Ruginești, pe o ploaie torențială. Îmbrăcat din cap până în picioare într-un costum galben, Vică Ciocan, născut la Valea Sării, dar stabilit la Cândești, comuna Dumbrăveni, are o mare, mare pasiune: albinele. Le îngrijește și le duce dorul atunci când nu e lângă ele și le plimbă de la câmpurile de rapiță la pădurile de salcâm, de la întinderile de mentă la teii înmiresmați. 

 De mult timp cumpăr miere de albine de la Vică Ciocan, dascăl la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Dumitrești. Săptămâna trecută am luat trei borcane cu miere de rapiță „din Insula mare a Brăilei!”. „În noaptea asta plecăm la tei, la Luncavița, în județul Tulcea”, îmi spune Vică Ciocan așezat pe un scăunel în mijlocul remorcii apicole, plină cu stupi. 

 Prin ferestre se vede verdele crud al colinelor domoale, plouate neîncetat, pe care stau așezați într-un contrast pictural stupii colorați în roz pastel, galben, albastru. „Ca să le identifice matca atunci când se întoarce de la împerechere”, mă lămurește apicultorul. 

 Înăuntru miroase a incubator și a propolis. „Depunerile acestea maro-gălbui sunt propolisul”, îmi spune și mă îndeamnă să miros și chiar să mănânc, după ce scrijelește ușor cu un fel de daltă, sitele ce acoperă stupii din remorcă. Mă apropii și le aud zumzăind. „Am 140 de stupi. Într-un stup pot ajunge să trăiască până la 65 de mii – 70 de mii de indivizi – trântori și albine. Când aveam 13 ani, părinții mei au cumpărat două familii. După ce m-am căsătorit, mi-am cumpărat pavilionul (remorca apicolă) și am tot investit, am tot crescut numărul stupilor. Am accesat și fonduri europene timp de cinci ani, prin măsura 141, am luat 1.500 de euro anual. De aceea sunt aceste numere pe fiecare stup. Am fost doi ani plecat în Italia la muncă în construcții, între 2006 și 2008, dar am avut probleme de sănătate și a trebuit să mă întorc. Îmi era dor de albine”, zice și zâmbește. „Atunci era să vând stupii, aveam 40 de familii, dar bine că nu i-am vândut”, spune și atinge a mângâiere stupii.  

 

 În remorcă e foarte curat. Acolo e și centrifuga pentru miere, acolo sunt și patul îngrămădit și dulapul cu oale, farfurii, sare, ulei și miniaragazul pe care gătește „ce poate și un bărbat, știți și dumneavoastră”. Îmi arată mândru câteva undițe, cu care dă la pește, „numai cât să mâncăm atunci”, de fiecare dată când ajunge în Deltă. „Din octombrie până prin aprilie stăm acasă. Apoi, când vine sezonul florilor, lipsesc de acasă cam trei-patru zile pe săptămână. Când mă sună părintele că e nevoie de mine la biserică, mă prezint. Mai e treabă și acasă, că am gospodărie cu animale, cu vie, iar nevastă-mea face, dar e greu, că trebuie să aibă și grijă de copii. Dar nu ne dăm înapoi de la muncă. Mai greu e să găsim oameni, deși îi plătim”, zice Vică Ciocan, care n-are nici televizor, nici internet, doar un aparat de radio, pe care-l ferește într-un colț al patului, să nu-l spargă ca pe cel dinainte. „Credeți că am timp să mă plictisesc ? Păi, când ? E multă treabă la albine”, răspunde mirat la întrebarea mea.

 Afară continuă să plouă, iar aerul e tare și atât de curat că-i zic lui Marius, care m-a adus până acolo: „Eu nu mai plec de aici!”. Åži zâmbesc amar, înțelegându-i din ce în ce mai bine pe cei care evadează pur și simplu din viața de la oraș, din munca de la birou și-și fac o căsuță la țară, apucându-se de grădinărit sau altă ocupație agrară. E atâta libertate în spațiul acela verde, în cerul acela gri, în pădurea de salcâmi din vecinătatea izlazului din Anghelești, încât n-ai cum să nu te întrebi: De ce trăim în apartamente de câțiva zeci de metri pătrați? 

 „N-aș putea trăi la bloc”, îmi spune dascălul Vică, pe care încep să-l invidiez pentru acest trai semi-nomad, pentru aerul pe care-l respiră, pentru iarba pe care pășește, pentru compania unei societăți selecte, precum cea a albinelor, atât de organizate, de curate, de muncitoare. „Cam o dată la trei ani avem miere de mentă de la Revărsarea, județul Tulcea. Are un miros, un gust și o consistență deosebite”, povestește Vică Ciocan, apoi continuă să vorbească despre beneficiile mierii de rapiță-bună la circulație, de tei-cu efect calmant, de salcâm-pentru imunitate, și chiar ale celei de mană, „dar de asta n-am făcut niciodată”. Mierea de mană poate să provină din două surse: secrețiile dulci ale arborilor și excrețiile dulci ale afidelor (Familie de insecte cuprinzând păduchii de plante). Mierea de mană, am citit pe http://carafacumiere.ro, este foarte apreciată, mai ales că poate fi consumată și de persoanele alergice la polen. Conținutul de minerale al mierii de mană este de șase ori mai mare decât al mierii de salcâm.

 Mierea o vinde en-gros la Cooperativa Agricolă Stupina Vrânceană, iar de acolo e trimisă la export, neapărat cu buletin de analize. „Igiena în stup e foarte importantă. Albinele sunt foarte curate. Într-o zi am găsit o șopârlă într-un stup. Åžtiți cum era? Era golită, uscată, stafidită. Åži un cărăbuș am găsit la fel”, spune Vică Ciocan, mândru de albinele sale. Ce-i mai rămâne din miere vinde la cei care vor, care știu de el. Mai are faguri și tinctură de propolis. „Pentru polen sau lăptișor de matcă nu am condiții”, mă lămurește.

 A învățat meserie de la un bătrân din Valea Sării, „Dumnezeu să-l ierte”, de la cumătrul Åžtefan Dorobăț, „fostul șef de la Apicola”, și de la ceilalți apicultori, vreo șapte-opt, cu care merge acolo unde-s flori. „Din păcate, anul ăsta n-a mers salcâmul”, zice cam supărat, căci mierea de salcâm e cea mai căutată. Åži o vinde cu 18 lei borcanul de 800 de grame. „Iar în piață am văzut că o vând și cu 50 de lei. Åži știți ce le spun oamenilor: Păi ce dom’le, crezi că aia pe care o iei cu 20 de lei e adevărată? Eu am numai miere adevărată și ăsta e prețul. Nu le dau antibiotice la albine. Dar ăștia sunt comercianții. Să știți că mierea naturală e cea care cristalizează”, mai spune Vică Ciocan.

 Plec spre Focșani cu gândul că pe dascălul Vică îl așteaptă Luncavița, „satul teilor și al nopților senine”.