Ioana Bușilă, din satul Făget, comuna Nistorești, a pornit spre al 103-lea an de viață cu inima și sufletul frânte. Poate că în secolul prin care a trecut a trăit și clipe de fericire, de bucurie, însă acestea par să-i fi fost complet șterse de nenorocirile care i-au transformat întreaga existență, într-o dramă. Bărbatul i-a murit și parcă n-a vrut să plece singur pe lumea celaltă, luându-i bietei femei și șase dintre cei opt copii ai lor. Și ca și cum n-ar fi fost suficient, dintre cei doi rămași, unul a ajuns în pușcărie după ce și-a omorât nevasta. Cu ceva timp în urmă, un ginere i-a dat foc la casă centenarei, iar acum, ultimul dintre copii, cel care a și luat-o în casa lui, a ajuns în spital cu probleme la inimă. „Numai plâng continuu… vai de capul meu… să mor mai repede, asta vreau. Că nu mai pot, nu mai pot”, se vaită biata femeie, sărutând continuu poza trimisă de băiatul ei din pușcărie.
La cei 102 ani împliniți, tanti Ioana este cea mai vârstnică persoană din comuna Nistorești și, după câte a pătimit, și cea mai nefericită. Nu poate să nu te bată gândul, aflându-i povestea, dacă nu cumva a fost blestemată să nu se ducă la Dumnezeu până nu trece prin toate suferințele omenești posibile… Nu poți să nu te gândești, privind-o, pentru ce păcate o fi fost scris să plătească ea, tocmai ea, care n-a știut decât să muncească, să-și crească copiii, să trăiască fără să facă rău voit, nimănui…
Tanti Ioana a pășit pe cel de-al 103-lea an de existență fără să mai aibă nimic, dar nimic din tot ce a avut odată. De parcă menirea ei pe lume ar fi fost tocmai asta: să demonstreze că oricât ar trăi cineva, oricâte averi ar aduna, oricât ar munci și oricâți copii ar face și ar crește, la final, nimic nu ia cu el în veșnicie. Că de fapt, amintirea trecerii noastre prin această lume rămâne vie nu prin lucrurile materiale lăsate în urmă, ci prin faptele noastre, prin emoțiile și sentimentele noastre, ce-și pun amprenta pe oamenii întâlniți, pe sufletele, în inimile lor…
Toată povestea asta, chiar și așa tristă, a străbunicii din Făget, pare a demonstra cu prisosință că, într-adevăr, tot ce nu te omoară te face mai puternic și că atunci când simți că nu mai poți, vei putea, pentru că Dumnezeu nu-ți dă niciodată mai mult decât poți duce. Dar totuși…
„Toți îs pământ…”
Chiar și drumul până la centenara din Făget pare o prevestire a poveștii ei tragice. Urcușul greu, anevoios cu atât mai mult cu cât zăpezile topite au lăsat în urmă noroaie până la glezne, îți taie răsuflarea până ce ajungi la platoul unde se află casa în care trăiește acum tanti Ioana. „Stă cu fiul ei, Stănică, o îngrijește noră-sa, că nu mai are pe nimeni”, ne-a explicat, într-o scurtă pauză de tras sufletul, ghidul nostru de ocazie, localnicul Stan Doldor. Un lucru firesc, ne-am gândit, ținând cont de cei 102 ani de viață ai celei spre care ne îndreptam. Ba-i nefiresc, am concluzionat însă, după ce i-am aflat povestea. Și mai ales, după ce am constatat că străbunica merge cât se poate de bine, vede, numai auzul a mai lăsat-o, și este capabilă să-și facă unele treburi singură…
Chinuită de îngrijorare pentru bărbatul ei, internat la spital la Focșani, Sofica, nora centenarei, ne-a întâmpinat oarecum reticentă, pentru ca după câteva clipe, cât să-i strige celei din casă „pune-ți basmaua, că ai musafiri, mamaie!”, să ne invite să intrăm la ea. Și-am intrat. Cu emoție, cu respect, dar și cu mare îngrijorare pentru ce ne-o fi dat ochilor să vadă. Și când colo, surpriză! Așezată la marginea patului, la masă, tanti Ioana mânca, liniștită, ciorbă dintr-un castron. L-a dat mai la o parte, și-a pipăit cu mâinile năframa, cu gestul ancestral al tuturor sătencelor, și ne-a măsurat, atentă, din cap până-n picioare, cu ochii ei opacizați de-o ceață alburie. „Cine sunteți? Ori ești fata lu Sofica, maică?”, m-a întrebat, trăgându-mă mai aproape. „Sunt de la ziar, mamaie. Am auzit că ai împlinit 102 ani”, i-am strigat în ureche. „Da… parcă așa. Acu, dac-am trecut de sută, poate apuc 200… și nu vreau maică, deloc nu vreau”, zice, lăcrimând. „Că-i vai de capu meu… numai plâng toată ziua… măcar să mor mai repede, că nu mai am pentru ce trăi”…
Și-mi povestește cum de prea multă vreme, nu face decât să plângă după toți pe care i-a avut și i-a pierdut, despre nenorocirile pe care le-a trăit, despre singurătatea în care-și duce crucea. „Aici în Făget am trăit toată viața… Am fost cea mai mică din șapte surori, câte am fost. Acum, toți îs pământ… Am fost la școală, patru clase am făcut, mă ducea mama de mână, țin minte… Am trăit greu și m-am măritat la 17 ani, că așa m-a dat mama. Am avut opt copii, mi-au mai rămas doi. Unu-i în pușcărie. Bărbatul mi-a murit și el de mult. Am rămas cu Stănică și noră-mea. Dar nu știu unde-o fi Stănică, nu l-ați văzut? Că n-a mai venit deloc aici, la mine”, a spus, îngrijorată, neștiind că fiul ei era, în ziua respectivă, la spital la Focșani.
Șase copii morți, unul în pușcărie, casa incendiată
Cu gesturi moi, își scoate din Biblia de pe masă, două fotografii. În fiecare, același bărbat. Într-una este îngrijit, frumos pieptănat și râde. În cealaltă este bărbos și pare să te privească fix, cu ochi sticloși, rătăciți. Bătrânica le apropie de gură și le sărută cu foc. Apoi și le lipește de obraz, în căutarea involuntară a unei mângâieri după care tânjește și care nu mai vine… „E băiatul meu. Mi-a trimis poza asta în care râde ca să mă înveselească, că știe că plâng… Atât mi-a rămas, el și cu ăstalalt la care stau, Stănică… Ä‚sta din poze este în pușcărie de doi ani. Și-a omorât nevasta, maică. I-a tăiat gâtu… Nu știu de ce a făcut așa ceva, de ce-o fi făcut maică așa ceva, că eu de atunci numai stau și plâng…”, spune sărăcuța.
Din opt copii câți a adus pe lume, șase au murit. Întâmplarea groaznică în care au pierit primii doi a rămas încă în memoria celor mai vârstnici dintre săteni, care o compătimesc pe biata femeie pentru câte a pătimit. „Era pe vremea foametei și băieții ăștia doi, aveau vreo 15 și 16 ani cred, s-au dus la Odobești după muncă pe la boieri, să aibă ce mânca. Erau ploi mari și în ziua aia venea apa mare prin Valea Reghiului, rupea punțile. Și a rupt și puntea pe care erau băieții mei. I-a luat apa și s-au înecat amândoi odată, maică…”, spune, lăcrimând.
Apoi, au trecut pe lumea cealaltă, rând pe rând, alți patru. „Unu mi l-a otrăvit o cumnată. Avea numai 20 de ani. Ceilalți…”, se poticnește, străduindu-se să se întoarcă în timp, „ceilalți nu mai știu, cred că de bolnavi, de-au rămas numa ăștia doi”, se tânguie sărăcuța.
Și ca și cum n-ar fi fost de ajuns, un ginere a lăsat-o la cei 100 de ani cât avea atunci, și fără casă. „Mi-a dat foc la casă, la grajd, la tot ce-am avut. Mi-a ars haine, mi-a ars tot ce-am avut… Am rămas numai cu cămașa de pe mine, așa am scăpat. El n-a scăpat, a ars și el, l-au găsit mort. Dar eu nu mai am nimic din lucrurile mele, nici alea de moarte nu le mai am, nu mai am nimic, nimic… De atunci stau aici, la Stănică”, a spus tanti Ioana, ștergându-și ochii cu batista împăturită frumos, pe care o ține pe cărțulia de acatiste.
În așteptarea încă unei primăveri…
… tanti Ioana iese din când în când în ogradă și, cu pași mărunți, o ia pe cărarea ce duce la ulița noroioasă și abruptă pe care am venit și noi. „Mă mișc, nu pot să stau mereu în casă. Mă mai duc colo, pe muchie, mai ies pe uliță… Da n-am mai vrut să mă duc niciodată la locul unde a fost casa mea, maică, că prea mă doare inima că nu mai este. Mai bine nu mai văd curtea aia deloc”, a explicat bătrânica. Câteodată, așezată pe băncuța din fața casei fiului ei Stănică, se uită lung în zarea îndepărtată, rătăcind cu gândul spre cine știe ce vremuri. Toți cei de-un leat cu ea au plecat pe calea fără întoarcere a morții. Pe ea încă o îngăduie Dumnezeu. Îi este recunoscătoare norei că-i poartă de grijă, îmi spune că nu vrea s-o supere, așa că are grijă să plângă în singurătate…
La plecare, i-am dăruit lui tanti Ioana ceea ce am simțit pe tot parcursul discuției că-i lipsește de multă vreme: o îmbrățișare. A luat-o și ea spre poartă, ca să-mi poată face cu mâna „la revedere”. Și-am tot coborât ulița, urcând mereu privirea înapoi, către ea, până când coasta dealului a ascuns-o, transformând-o pe loc în amintire. O amintire încă vie, păstrată, alături de ghioceii din curtea ei, în agenda mea de reporter. O mărturie cât 102 ani că, de fapt, amintirea trecerii noastre prin această lume trăiește nu prin lucrurile materiale lăsate în urmă, ci prin faptele noastre, prin emoțiile și sentimentele noastre ce-și pun amprenta pe oamenii întâlniți, pe sufletele, în inimile lor…
