Luni seară, așteptând autobuzul spre casă, în stație la Capelă, am asistat la un moment înduioșător. Oprește mijlocul de transport în comun în stație, se urcă vreo două persoane și, la ușă, o mamă cu un copil în căruț, îl salută pe șofer, ca pe o cunoștință foarte apropiată. Zâmbind, acesta îi face semn să i-l dea în brațe pe cel mic, pe care, preț de vreo câteva secunde bune, l-a îmbrățișat cu afecțiune și l-a drăgălit. La această scenă, puținii călători din autobuz, majoritatea femei, au zâmbit cu înțelegere, alții nu au schițat niciun gest. Acest om, în rutina lui zilnică și în orarul măsurat în minute al curselor, a găsit o jumătate de minut pentru a oferi un gest de afecțiune unui copil. În acel moment am avut un declick: de multe ori suntem doar niște roboței, care uităm de cei dragi, deși am putea oricând să ne oprim pentru o clipă, să ne rupem un minut din viața care ne duce, cu valul, pentru a oferi un zâmbet sau o îmbrățișare.
