Ediția: Sâmbătă 26 Iulie 2025 Nr. 6928

Cornel Noană, liderul de galerie de la Colegiul „Unirea“


   Profesorul de matematică Cornel Noană este directorul Colegiului Național „Unirea” din Focșani, o unitate de învățământ de elită. În 2006 a fost numit director adjunct al Colegiului Național „Unirea”, iar din 2008 director.

Reporter: Cum vă simțiți în calitate de director al unui liceu de top?
Cornel Noană:
În primul rând este destul de complicat. Nici nu știu cât conștientizez că sunt director. Sufletește, încerc să fac aceleași lucruri pe care am încercat să le fac și când eram profesor. Cred că mai degrabă aș accentua faptul că fac parte din colectivul unui liceu de top. Înseamnă foarte multe responsabilități și dincolo de mândrie, că ai fi ipocrit să spui că nu ești mândru să fii profesor la un liceu de top și nu ești mândru de ce elevi ai, înseamnă și foarte multă responsabilitate. 

R: Ce schimbări ați observat în liceu în decursul mandatului dumneavoastră?
C.N.: Greu de spus. Liceul Unirea după 1989 a intrat într-un parcurs de creștere. Avea de unde pentru că, pentru cei care nu știu, a existat o perioadă în care nu a fost liceu teoretic, a fost liceu industrial și dincolo de a nega meritele profesorilor din acea vreme, au fost absolvenți de frunte ai liceului. Chiar de era liceu industrial, au devenit profesori sau doctori în matematică, doctori în inginerie, în filozofie. Sunt scriitori care au terminat Liceul „Unirea” în perioada aceea cruntă, cu ghilimelele de rigoare. Noi a trebuit să revoluționăm un pic ideea despre școală în 1990 când întâmplător am fost director un an de zile. Am fost ales cu voturi măsluite, în sensul că am fost ales director de colectivitate, la recomandarea bunului meu prieten și coleg Dan Popoiu. Nu am stat despărțiți decât 6 ani, cât am fost eu la Vaslui, atât. El ar fi trebuit să fie directorul Colegiului Unirea în 1990. A pasat funcția, dar respon-sabilitatea nu, pentru că împreună am făcut foarte multe lucruri.

R: Cele mai dificile probleme care sunt într-un liceu sunt cu oamenii sau cele administrative?
C.N.: Îndrăznesc să spun că probleme cu oamenii nu există, în sensul că am căzut de comun acord că nimeni nu este perfect, de la director până la profesor. Am ajuns la un soi de echilibru interior în cadrul relațiilor interumane, în care nu poți spune că toată lumea iubește pe toată lumea, nu toată lumea iese la masă cu toată lumea, deși sunt și evenimente unde ieșim împreună. În general, lucrurile se spun pe nume și asta este un mare lucru. Nu se discută la colțuri sau prin alte părți. 

R: Cum ați ajuns să predați la Colegiul Național Unirea?
C.N.: Destul de simplu. De la Vaslui, unde eram profesor, a trebuit să ne mutăm la Focșani pentru că au apărut niște probleme de sănătate în familia soției mele, care era din Focșani. 2 ani de zile am fost detașat de la Vaslui la Focșani. În 1990 am dat concurs și am ales Liceul „Unirea”.

R: Între generațiile de elevi care vin sunt mari diferențe?

C.N.: Există diferențe între generații, acum depinde din ce punct de vedere privim. Există plusuri la anumite capitole, fiecare generație are ceva în plus față de altele și ceva în minus față de altele. De exemplu, a crescut foarte mult apetitul pentru activități extrașcolare, proporțional scade destul de vizibil interesul pentru olimpiadele școlare. Cresc mediile de admitere și cu toate acestea, din ce observ eu, nivelul cunoștințelor scade. 

R: Cum ați caracteriza elevii din ziua de astăzi?

C.N.: Există două păreri. În principiu, cred eu, sunt oglinda societății, nu au cum să fie nici mai buni, nici mai răi decât societatea în care tră-iesc. Elevii sunt oglinda stării materiale și psihice a familiilor, sunt vrând, nevrând energiile unor baterii în care se varsă diverse energii pozitive sau negative de acasă. Åžcoala este cea care trebuie să gestioneze. Åžcoala este un loc unde trebuie să se facă de toate. Aici trebuie să se facă protecția muncii, de ignifugare, care ar trebui făcută de o firmă serioasă, școala trebuie să fie un loc de adăpost de siguranță a copiilor. Åžcoala, am eu impresia, a rămas undeva pe plan secund, mai ales în condițiile în care cei care iau Bacalaureatul sunt admiși la facultate. Doar dacă nu vrei nu faci facultate sau nu ai posibilități materiale. 

R: Cum îi motivați pe elevi să obțină rezultate?

C.N.: Iar o să spun că suntem norocoși pentru că cei care vin la „Unirea” vin motivați, nu mai trebuie să îi motivăm noi. Vin motivați de familie, de ceea ce își doresc să ajungă în viață. Mai există perioade când se mai și demotivează. De asemenea, aici nu se poate face nimic fără dubletul acesta: elev-profesor. Ceea ce se menține din ce în ce mai greu este motivația profesorului, pentru că fiecare încercare de reformă venită în învățământ a mai presupus un dosar, pe care a trebuit să îl completeze profesorul și evaluarea tinde să se transforme într-o evaluare de dosar.

R: Reușește profesorul să se adapteze la schimbările rapide din societate?
C.N.: Cred că cele mai mari schimbări la care trebuie să se adapteze profesorul sunt cele legate de statutul lui social. A fi profesor a ajuns să nu mai fie ceva căutat. O simplă privire aruncată pe rezultatele obținute la examenele de titularizare în învățământ spune acest lucru. Tinerii nu mai sunt interesați de meseria asta.

R: Cum faceți să fiți iubit de elevi?

C.N.: Pe elevi dacă îi poți privi în ochi când îi pedepsești, când îi notezi, când îi cerți, când îi sfătuiești deja ai câștigat bătălia. Eu cred că acesta este marele merit în bătălia cu ei. Eu mă uit în ochii lor, deși de multe ori râd și mai și glumesc. Sunt niște reguli ce trebuiesc păstrate.

R: Ce faceți cu elevii care încalcă regulile?
C.N.: Cei care sunt prinși prin diverse locuri fac muncă în folosul comunității. În afara programului stau la bibliotecă, cu bilețel, este suficient pentru a nu-i pedepsi scăzându-le nota la purtare. A scădea nota la purtare este foarte ușor, dar mă gândesc că diploma în care vezi nota scăzută la purtare rămâne și mi se pare straniu, pentru că era cald afară și ai ieșit cu prietena la un suc. Regulamentul școlar este permisiv din punctul acesta de vedere. 

R: Dar combaterea absenteismului?

C.N.: Făcând razie prin localuri și trimițând liste la școli, mi se pare fără efect. În cinci ani de zile am redus numărul absențelor nemotivate per elev pe an școlar de la 13 la 3. Am înăsprit metodele de motivare a absențelor, nu certându-i dacă lipsesc, ci nemotivând absența. Re-gulamentul școlar spune că elevii au voie să lipsească 2 zile pe semestru la solicitarea scrisă a părinților. Am introdus în regulament că cererea trebuie depusă personal de părinte care atunci când vine la școală se mai uită și în catalog.

R: Este greu să fii profesor?

C.N.: Nu, dar acum depinde de ce o faci. Eu sunt profesor pentru că așa mi-am dorit din timpul liceului și pentru asta m-am certat cu familia. Am avut dezlegare să dau la facultatea de matematică cu o seară înainte de a se termina înscrierile. Cu minciuni, cu complicitatea unui profesor de fizică care spunea că fac la el pregătire și pe urmă a spus că nu m-am dus niciodată și că nu își mai asumă răspunderea că o să pot să mă fac inginer. Åži acum mă gândesc și m-am mai gândit de câteva ori, poate mi-ar fi plăcut să fiu ziarist sportiv, să particip la competiții sportive.

R: Vă place sportul?

C.N.: Sportul este una din pasiunile mele după matematică, destul de constante. Merg și când joacă echipele noastre, mai joc tenis de masă, din păcate de doi ani de zile nu mai particip la întrunirea săptămânală din sala noastră cu elevii. Observ că există o tentativă de a mări numărul orelor de sport, am văzut reacții pe rețelele de socializare că există mulți profesori care strâmbă din nas că sunt prea multe ore de sport în detrimentul altora. Eu aș renunța bucuros la o oră de matematică, pentru o oră de sport, pentru elevi. 

R: Cum erați dumneavoastră ca  elev?

C.N.: Ooo groaznic! Åži acum sunt, și colegii mei îmi spun. Eram un elev căruia nu puteai să îi captezi atenția decât în două moduri. Ori spunându-i ceva foarte interesant ori lăsându-l să își vadă de-ale lui în timpul orei. Să lucrez la matematică care era pasiunea mea, să citesc o carte care nu are legătură cu programa, că pe acelea le cam citisem. Plus că am fost întotdeauna ca elev, ca student dar și ca profesor un tip destul de dificil, pentru că am spus mereu ce am gândit. 

R: Ați avut beneficii din acest motiv?
C.N.: Da, mulți mi-au spus după consumarea evenimentului „bine ai mai zis”, cu toate că inițial s-au abținut să fie de acord cu mine. 

R: Au fost și situații în care anumite probleme cădeau doar în responsabilitatea dumneavoastră?
C.N.: Se ajunsese la un moment dat că dacă este ceva, de vină cineva, acela  este Noană. Chestia asta ajunsese un fel de fabulă, și în fa-milie dacă se întâmpla ceva, eu eram de vină. Într-un an, când nu am făcut orarul în școală, cineva era foarte supărat pe mine că i-am pus orele nu știu cum și mi-a reproșat chestia asta tot mie. Trebuie să fie cineva cel rău…

R: Dacă ar fi să vă caracterizați cum v-ați descrie?
C.N.: Mai degrabă cum nu m-aș caracteriza. Nu sunt foarte consecvent în ceea ce vreau să fac, am momente în care renunț prea ușor la unele lucruri, sunt sociabil, încerc să caut echilibru între ceea ce vreau și ceea ce pot, este foarte important. Sunt în egală măsură admirat, nu iubit, agreat cred că este cuvântul potrivit. Agreat cât și nesuferit din cauza felului meu de a fi. Sunt foarte greu de digerat într-o primă aproximație. Nu sunt foarte politicos, chiar spun ce gândesc.

R: Vă considerați un om puternic?
C.N.: Mai degrabă lider de galerie decât puternic.

R: Cea mai frumoasă amintire trăită în acest Colegiu?

C.N.: Nu știu dacă am ajuns la cea mai frumoasă amintire, s-ar putea să am altele de aici încolo. Cred totuși că însuși Colegiul este cea mai frumoasă amintire. Au fost atâtea acți-uni frumoase, atâtea întâmplări fericite, pornind de la satisfacțiile profesionale. Marea șansă a unui profesor este să se întâlnească cu un elev care ia aurul la olimpiada internațională, nu neapărat că eu l-am pregătit. M-am întâlnit cu el și până la un punct l-am pregătit, dar de unde nu am mai putut l-am lăsat singur sau cu alte ajutoare. Au mai fost activități extraordinare care nu au nici o legătură cu matematica, cum ar fi vizita campioanelor de la Oltchim sau concertul Trupei Taxi, minunatele zile ale Liceului, care sunt sărbători recunoscute de comunitate. 

R: Având în vedere programul încărcat, aveți timp și pentru familie?
C.N.: Am avut un mare noroc cu familia din punctul acesta de vedere. Fata mea a fost elevă la Unirea 8 ani, din clasa a V-a până în a XII-a a fost la fel de implicată în activități, la fel ca cei mai mulți dintre elevi. Soția mea a fost înțelegătoare și m-a ajutat. 

R: Ce puteți spune despre schimbarea la față a liceului?

C.N.: Proiectul acesta de reabilitare a liceului este un vis frumos pe care    l-am avut așa, într-o discuție, cu domnul primar Bacinschi. Repararea stoleriei nu putea lipsi din programul niciunui director de la Liceul „Unirea”. Sunt geamuri bătute în cuie, sunt geamuri care lipsesc, sunt geamuri care dacă le deschizi cad cu totul. Sunt zone prin pod pe unde plouă. Proiectul de reabilitare a fost făcut în trei săptămâni, în contratimp. În mai 2012 am avut bucuria ca un fost elev, domnul Iulian Matache, să fie cel care a venit cu reprezentantul Ministerului Dezvoltării la noi în liceu și au semnat contractul de finanțare. Până la urmă și foștii uniriști au avut meritul lor.

R: Așteptați să fie terminată lucrarea?

C.N.: Chiar da. Tot dau ocol și mă uit cum arată țigla prin zonele unde s-a pus. Este o lucrare care o să îi redea arhitectura de altădată. Mai avem promisiunea că pe lângă lucrarea asta mare, mai sunt și alte lucruri de făcut. De refăcut baza sportivă care nu mai există, de refăcut un pic curtea, de refăcut gardul.

3 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?