Prin anii ‘60-’70 umplea stadioane și ținea spectacole cu casa închisă. A fost numită „Regina muzicii indiene”, „Minunea din România”. A fost vedeta internațională despre care s-a spus că „5000 de ani de cultură indiană răzbat din vocea ei”. A fost pri-mită peste tot în lume de mari personalități ale vremii. A fost îndrăgită și apreciată atât în România cât și în străinătate. Ca o privighetoare discretă, dar cu glas de aur, a strălucit prin grație, frumusețe și talent. A fost unică. A fost Naarghita! Åži a murit singură, la 74 de ani, în sărăcie. Ieri, a fost înmormântată. Dar drumul ei către înălțimile succesului a pornit din satul Domnești, comuna Pufești, acolo unde încă mai există casele în care a copilărit o vreme. Åži unde trăiesc doi veri primari, Maria Sfichi și Vasile Ionel, care au condus-o, ieri, cu gândul, pe ultimul drum. Ei au povestit fragmente din viața marii artiste care „a fost primită peste tot ca o regină, a trăit ca o prințesă și a murit în sărăcie lucie”.
Rudele Naarghitei, pe numele său adevărat Maria Amarghioalei, din satul Domnești, comuna Pufești, au fost, ieri, apăsate de tristețe. Åži de regrete. Deși vieților lor nu s-au intersectat foarte des, ele spun că amintirea celebrei lor verișoare le-a rămas veșnic întipărită în suflete…
Povestea ei a pornit chiar din Domnești, acolo unde bunicii ei, Reveica și Vasile Ionel, s-au mutat din Ardeal, din localitatea Poiana Sărată. Cei doi veri primari ai Mariei Amarghioalei (Naarghita), Maria Sfichi și Vasile Ionel, au povestit că bunicii lor au cumpărat cu lingouri de aur pământurile și casele boierului Săbăreanu și s-au stabilit în satul vrâncean. Au avut 16 copii. „Părinții noștri au fost foarte apropiați. Mama Naarghitei, Aneta, a fost căsătorită aici, la Pufești și prin căsătorie a trecut de la numele Ionel, la Amarghioalei. La un moment dat s-a recăsătorit la București cu un domn, Ionescu. A plecat acolo și Maria a rămas aici, în grija bunicilor. Eu știu toate astea din ce mi-a povestit tatăl meu, care era foarte atașat de ea. Mi-aduc aminte cum îmi spunea că de câte ori se ducea la târg, Maria striga după el „Bădiță Călaie, să-mi aduci covrigi!”. Primele două clase le-a făcut aici în sat, și de mică spunea că se face artistă. A crescut alături de bunici în casa de la gră-dină, care e părăsită acum, dar încă mai există, și în casa mare din care nu mai este decât o parte. Naarghita a avut și un frate, Emil Amarghioalei, care a rămas cu tatăl lor în Pufești, după ce s-a despărțit de el mama lor. După moartea mamei a murit și Emil și știu că a fost o lovitură pentru Naarghita pentru că ținea mult la el”, a spus Maria Sfichi.
La rândul său, Vasile Ionel, văr bun al artistei a povestit că știe multe despre ea de la mama acesteia care, deși se mutase la București, venea des în vizită la rudele din Domnești. „Bunica mea, Reveica, se zice că semăna foarte bine cu Naarghita și țineau foarte mult una la cealaltă. De fapt, până la 9 ani a crescut-o. Bunica era o femeie foarte deșteaptă, foarte veselă, cânta, îi plăcea mult viața și nu era nuntă la care să nu se ducă. Åži peste tot o lua și pe Naarghita după ea. Cred că de la bunica ni se trage la toți Ionelii înclinarea spre artă, că toți cântăm, scriem… Îi făcea Naarghitei rochițe din hârtie creponată și ea era foarte mândră de ele, mereu zicea că se va face artistă”, spune Vasile Ionel.
„Era simplă, frumoasă, lumea o iubea!”
La vârsta de 9 ani, Maria (Naarghita) a fost luată de mama ei la București. Cei doi veri povestesc că între ele era o legătură absolut specială, moartea mamei fiind pentru artistă punctul de la care se pare că a început să se izoleze. Ascensiunea sa, însă, din momentul în care a plecat din Domnești, a fost extraordinară. „La București a făcut școala de balet și știu că activa la Teatrul Tănase când a văzut filmul Vagabondul, s-a îndrăgostit de Raj Kapur și de muzica și cultura indiană”, zice Maria Sfichi. Ea își amintește cu ochii în lacrimi de spectacolele la care a avut privilegiul să o însoțească, ba la un moment dat chiar dorea să se facă prezentatoare în acestea. „Numai că nu m-a lăsat mama, mi-a zis, întâi îți iei definitivatul și după aia. Dar am fost cu ea în câteva turnee prin țară. Umplea stadioane! Nu era spectacol la care să nu fie geamurile sparte de la îngrămădeala care se făcea. Stăteam în culise și o priveam. Pur și simplu, lumea o iubea! Era foarte simplă, foarte plăcută, spirituală, deșteaptă… Era frumoasă… La 40 de ani putea fi confundată foarte ușor cu o adolescentă. Avea acea grație a ei… Era frumoasă și umană… Prea umană, altruistă, și altruismul nu e întotdeauna bun…”, mai spune Maria Sfichi. Ea povestește că până la Revoluție au mai ținut legătura. De multe ori a fost în vizită la Naarghita, în București, în apartamentul său de pe Dorobanți. „Îmi amintesc și acum ce frumos era acolo. Avea niște oglinzi mari, superbe, de unde să știu eu atunci că erau venețiene… Avea foarte multe cărți îmbrăcate în piele, toate erau personalizate, scria pe cotor Naarghita. Repeta foarte mult și mă lăsa să asist la repetițiile ei acolo, în casă. Avea, cum să vă explic… avea strălucire!”, zice Maria Sfichi.
„Mi-a spus că nu are o suferință fizică, ci sufletească”
Maria Sfichi spune că după Revoluție, legătura ei cu Naarghita a încetat. Ca și vărul său, Vasile Ionel, a întâlnit-o pentru ultima dată la înmormântarea unei rude din București, acum vreo 12 ani. „Tot timpul voi regreta că nu am perceput semnalele ei de alarmă de atunci. Rămăsese singură, nu mai cânta… Nu avea nici pensie. Åži-a vândut cărțile bucată cu bucată… cred că mai mult decât sărăcia a dărâmat-o singurătatea… Foarte mult și-a dorit un copil, așa mi-a și spus, „cel puțin tu ai un copil”…. Spunea la un moment dat că ea nu are o suferință fizică, ci o suferință sufletească. Eu cred că iubirea vieții ei a fost Raj Kapur, și a pierdut-o. Mama i-a murit, fratele la fel… I-am spus să vină la noi, dar mereu se eschiva. E dureros ce s-a întâmplat. Toți murim singuri dar parcă la ea, totul a fost mult prea dureros”, a spus Maria Sfichi.
Vasile, care are acasă multe fotografii și autografe ale artistei, pe care ni le-a pus la dispoziție, a povestit că întâlnirea acesteia cu Indira Ghandi, prim ministru al Indiei, a fost șansa Naarghitei de a ajunge în India și de a-și desăvârși studiile în arta acestei țări. „Naarghita a fost chemată să traducă de fapt, pentru că nu știa nimeni limba hindi, când Indira Ghandi a venit la Ceaușescu. Apoi, aceasta a chemat-o la ea și așa l-a cunoscut pe Raj Kapur. I s-a propus să rămână acolo, dar nu a vrut. N-a spus niciodată că ar fi între ea și Raj o mare dragoste, dar au fost foarte buni prieteni. De la Indira Ghandi a primit Naarghita cele mai frumoase sari-uri… La acea înmormântare la care ne-am văzut acum 12 ani am întrebat-o de ce s-a oprit din cântat. Mi-a spus că mama ei a murit după Revoluție, la câtva timp au murit și Raj și Rita (perechea actorului în filmul Vagabondul). Pentru ea au fost lovituri grele și și-a propus să nu mai apară în public șapte ani. Dar șapte ani s-au făcut mult mai mulți… Mai știu că scria o carte autobiografică, care cred că e pe undeva în stadiul de manuscris…”, spune Vasile, completând: „De ce în 15 ani a rămas să stea într-o garsonieră confort III, la cel mai jos nivel de trai ea, care umplea stadioane și era apreciată de o lume întreagă? A fost primită peste tot ca o regină, a trăit ca o prințesă și a sfârșit în sărăcie… A abandonat cântatul, nemaicâștigând bani a închiriat locuințele pe care le avea, apoi le-a vândut, a vândut tot ce a avut… Am încercat să o contactez să vină să stea la noi, dar a refuzat orice contact… Trăind izolată, evitând toți prietenii și colegii ei s-a închis într-o lume a ei și probabil asta i-a adus sfârșitul”, mai spune Vasile Ionel.
Carpetul roșu pentru Naarghita
Unică în România și peste hotare, prin vocea, grația și talentul său, despre Naarghita au fost scrise sute, mii de articole în presa străină, dar și românească. Într-un număr al Revistei Cinema din 1973, se spune că toți cei care au ascultat-o, au văzut-o și au scris despre ea, „au subliniat un uimitor talent românesc, o voce de aur, o artistă excepțională, entuziasmată de ideea de a cuceri noi culmi în muzica antică a Indiei, ceea ce părea cu totul inaccesibil până la ea. Presa indiană a recunoscut faptul că Naarghita a făcut mai mult pentru arta Indiei peste hotare decât toate vedetele lor la un loc. Indira Ghandi i-a acordat Naargitei o derogare de la lege, consacrând-o ca pe singura cântăreață străină cu drept de a lucra în cinematografia indiană. Invitând-o la Președinția Consiliului de Miniștri, Indira Ghandi i-a decernat Naarghitei „carpetul roșu” care în India înseamnă a primi pe cineva cu toate onorurile”.
