Fetița mea s-a născut la Spitalul Universitar din București. A venit pe lume cu câteva semne din naștere, dintre care unul mare cât o nucă, proeminent și vinețiu, pe o fesă. Niciun doctor nu mi-a atras atenția asupra lui, nu a fost nici măcar menționat în biletul de externare. Aveam să aflu că este vorba despre un hemangiom.
În jurul vârstei de trei luni, a apărut pe hemangiom o cojiță. Ne-am suit în mașină și am plecat la Spitalul Marie Curie din București, la un chirurg care ne-a spus să nu ne facem griji că „se usucă și cade”, dar că ar trebui să facem niște injecții cu citostatice în celelalte semne din naștere, mai mici, tratament care ar fi trebuit să dureze câteva luni. Când am auzit de citostatice, ne-am suit în mașină și ne-am întors în Focșani.
Pe parcursul a trei săptămâni, timp în care cojița se extindea, am fost la dermatolog, chirurg plastician, pediatru, pentru a sfârși într-o seară la doctorul Gabriel Negoiță, pe care l-am implorat să mă ajute. De câteva zile, cojița căzuse și în locul ei rămăsese carne vie, iar la fiecare schimbare a scutecului care se lipea de acea rană, fetița urla și urla și urla.
Doctorul Negoiță a fost primul salvator. Åži-a sunat o colegă chirurg de la Spitalul Grigore Alexandrescu din București și a rugat-o să ne primească. I-am mulțumit medicului Negoiță și dusă am fost. Poate părea incredibil, dar nu i-am dat și nu mi-a cerut niciun ban.
La București, am fost internați de un medic extraordinar, un tânăr care fusese rezidentul doctoriței ce avea să-mi opereze fetița și cu ajutorul căruia am reușit să trec peste niște momente foarte dificile. Mi-a explicat totul, m-a calmat, m-a rugat să nu mai plâng pentru că o să-mi pierd laptele.
Au urmat două zile în care, la numai patru luni, fetiței mele i s-au făcut radiografie, ecografie, transfuzie de plasmă și de sânge. Cel mai greu a fost în noaptea dinaintea operației, pentru că nu am avut voie să o alăptez și a plâns, a plâns și iar a plâns…
Când a venit medicul anestezist și mi-a luat-o din brațe ca s-o ducă în sala de operație, am crezut că mă prăbușesc. După două ore au scos-o din sală, mică-mică pe o targă mare, învelită cu un prosop, cu ochii închiși. Vedeam totul în reluare, cu ochii împăienjeniți din cauza lacrimilor pe care nu le puteam opri. Am apucat s-o văd câteva clipe, pentru că a intrat în altă sală. Mi s-a spus că mi-o vor aduce după 12 ore, dar au adus-o după 24.
Când am pus-o prima dată la sân mi s-a părut supărată pe mine și îi ceream întruna iertare pentru toată suferința prin care a trebuit să treacă ea, minunea mea mică, iubirea mea, sufletul meu.
Doamna doctor Toli Pătrăncuș i-a scos toate hemangioamele, dumneaei este al doilea salvator.
Sunt oameni pe care nu-i voi uita niciodată, oameni pe care-i văd înconjurați cu o aură de adevărați sfinți.
În salon cu noi a venit Matei. Avea un an și jumătate. Se născuse la Craiova, fără esofag. La doar o zi, fusese transferat la București, iar doctorița Pătrăncuș îi făcuse o operație provizorie. Acum îl operase definitiv, creându-i esofagul dintr-o bucată din intestinul copilului. Până la acea vârstă, fusese hrănit și hidratat cu seringa printr-un tub pe care îl avea în burtică.
Mama lui mi-a povestit că în acel salon mai fusese o fetiță, tot din Vrancea și tot cu hemangiom, dar pe față. Mama fetiței, la fel ca mine, fusese la același chirurg de la Marie Curie care îi făcuse copilului injecții cu citostatice în hemangiom, spunând că așa „o să dea înapoi”. Nu doar că n-a dat, dar a și crescut, aproape astupându-i nările. A fost operată, în cele din urmă, de doctorița Toli Pătrăncuș.
Am plecat de la București cu alt copil. Dacă înainte de operație nu o puteam calma, nu făcea altceva decât să plângă, să urle de durere, după operație n-am mai avut nicio problemă, era veselă, comunicativă, pregătită să descopere lumea.
Când fetița avea vreo șapte luni, am mers la Vrâncioaia, unde era organizată o ceremonie de pasare a darului, eveniment ce are loc de câțiva ani în zonă. Ne-am plimbat, i-am arătat oile, caii, apoi ne-am așezat. Lângă noi, o femeie cu o fetiță în brațe. Uitându-mă mai bine, observ că fetița avea o cicatrice pe nas. Îndrăznesc să o întreb pe mamă ce s-a întâmplat. Îmi spune că fetița a avut un hemangiom, care fusese operat. Erau chiar mama și fetița de care aflasem în salonul de la Grigore Alexandrescu.
În urmă cu câteva luni, fetița m-a întrebat ce are ea pe funduleț. I-am spus că e o cicatrice. M-a întrebat ce e o „cicatice”. I-am spus că atunci când a fost ea mică, în burtică la mami, zâna trandafir a plantat acolo… un trandafir, pentru ca ea să fie frumoasă, frumoasă. Dar cu timpul, trandafirul a crescut prea mare, așa că doamna doctor a trebuit să-l scoată de acolo. Åži ce-a făcut cu el?, m-a întrebat. L-a plantat în curte la mamaia și de atunci cresc acolo mulți, mulți trandafiri și cu cât sunt mai mulți, cu atât ea e mai frumoasă, i-am răspuns.
De fiecare dată când îi spun povestea asta, râde, vrea să vadă „cicaticea” și mă pune să i-o arăt și pe a mea, de la cezariană, pe unde „doama doctol m-a scos pe mine, apoi pe fățiolu meu”. „Åži când o să fii tu mică, o să fii tu fetița mea și o să stai tu în bultică la mine, că eu o să fiu maaaale, male de tot”.
