Noi, bătranii, neputincioși și uitați de lume, trăim din amintiri și aducem în inimă tot felul de locuri vizitate în tinerețe, când ne mai țineau picioarele și nu ne tremurau mâinile. De obicei, locurile natale ne sunt dragi, sau cele în care ne-am desfășurat activitatea însă nu se poate să nu-ți devină dragi și unele meleaguri dintr-o țară atât de frumoasă cum este țara noastră, pe care eu o cunosc bine. Așa se face că mi-a pătruns în suflet Èšara Vrancei, pe care o pot numi așa fiindcă are atâta frumusețe peisagistică și atâta istorie încât nu încape într-o singură carte.
Cu mulți ani în urmă am fost cooptată într-o brigadă de control în zona telecomunicațiilor și am avut onoarea să cunosc pentru prima dată locuri minunate de care mi-aduc cu drag minte. Ne-au primit cu mult drag moldovenii care mi-au devenit dragi de parcă în fiecare din ei se găsea un stră-strănepot a lui Ștefan cel Mare. Ne-au plimbat prin tot județul, ne-au hrănit cu bunătăți, iar gustul strugurilor de Vrancea nu l-am mai întâlnit de atunci, și nici ospitalitatea gazdelor noastre nu a mai fost întrecută de nimeni.
Am vizitat Oituz, Mărăști, Mărășești și în fața ochilor mi s-au arătat eroii care și-au dat viața pentru glie, iar când mă uit în vârful unui copac o văd pe Măriuca, copilul erou care și-a pierdut viața pentru a fi de ajutor armatei române. Și când privesc un copil mă întreb dacă mai există acea dragoste de patrie la o vârstă fragedă, dacă îi mai învață cineva pe copii ce înseamnă să-ți iubești țara.
Mama mea îmi este foarte dragă, dar când îi sărut mâna mă gândesc că ea o întruchipează pe Tudora Vrâncioaia, de aceea îi acord respect îndoit, fiindcă nu orice mamă și-ar fi încredințat domnitorului pe cei șapte feciori ca să apere țara așa cum a facut-o Vrâncioaia.
Nu sunt o mare dansatoare dar m-aș prinde cu drag în Hora Unirii din Piața Unirii din Focșani, dacă ar fi să mai calc vreodată pe acolo. Rostesc cu voce tare versurile poetului Vasile Alecsandri, uitându-mă într-o oglindă fermecată din care răzbate Milcovul, apa rămasă în istorie și în inima mea. Nu l-am uitat nici pe mos Ion Roată, de la el am învățat să fiu aproape de oameni căci de unul singur e greu să răzbați în viață. Vreau să beau o șampanie de Panciu cu toți moldovenii de pe meleaguri vrîncene și sa le doresc să fie la fel ca cei cărora le calcă pe urme, pentru a rămâne mândria țării, în vecii vecilor.
pensionara din Slobozia, câștigătoarea locului al doilea la Concursul European „Altfel de Povești – Digitales”, cu povestirea „Curajul de a fi bătrân”.
