Trei fete au fost la părinți, trei surori. Și dintre toate, ea, Smaranda, cea mai mică, a venit pe lume… altfel. Dorina, cea care îi poartă acum de grijă, zice că ar fi „prins o tumoare la cap, din cauză că mama a trăit rău cu tata, a bătut-o numai în burtă cât a fost gravidă cu ea. A dus-o pe la doctori peste tot, prin București și Iași, dar degeaba. Ultima dată când a fost la spital avea șapte ani. Atunci, doctorul i-a zis mamei că n-are ce să-i facă, și că va trăi cât o vrea Dumnezeu, așa cum este. De atunci, stă mereu în căruț. Am avut noroc că a primit unul printr-o fundație, că altfel zăcea la pat”, zice Dorina, sora Smarandei.
Pe măsură ce anii au trecut, membrii familiei au învățat că boala mezinei – tetrapareză spastică – înseamnă chin și suferință dacă trupul care-o îndură nu este bine îngrijit. Și au mai văzut, cei ce-i sunt în preajmă, că Smaranda, chiar dacă se mișcă spasmodic, răsucindu-și membrele, gâtul și trupul precum rădăcinile dezordonate ale unui copac, chiar dacă își exprimă trăirile prin rictusuri greu de privit, mintea îi este limpede. Sufletul la fel de curat ca al unui copil. Iar dacă înveți să-i deslușești vorbirea, suntele răgușite din care construiește cuvinte greoaie, dar logice, ai supriza de a găsi în Smaranda un interlocutor plăcut, coerent! Iar diferența dintre imaginea trupului său deformat și interiorul atât de ordonat este de-a dreptul șocantă!
Omenia nu se măsoară în bani
De trei ani încoace, de când i-a murit mama, Smaranda este îngrijită de sora ei, Dorina, de 42 de ani. Aceasta îi este asistent personal iar modesta, dar inimoasa sa familie a reușit să o includă și pe Smaranda în diversele sale activități. Chiar dacă veniturile casei sunt mici și chiar dacă Dorina mai are de întreținut și doi copii la școală, femeii din cărucior nu pare să-i lipsească nimic. „Eu primesc salariu cam 400 de lei ca însoțitor iar soțul meu, care lucrează la o întreprindere la Focșani, câștigă și el 600 de lei. Ce să zic, este destul de greu cu banii dar mai avem pământ pe care îl lucrăm, soțul nu se dă în lături să muncească și după ce vine de la serviciu și așa ne descurcăm… Acum am început să ne reparăm casa, i-am făcut și Smarandei camera asta, mai avem de lucru la ea, trebuie să placăm pereții ca să îi fie și ei cald, dar sperăm să nu ne prindă iarna cu ele neterminate”, spune Dorina.
Nu trebuie să fii cine știe ce expert ca să-ți dai seama câte treburi are, zilnic, această femeie, și nici de faptul că face adevărată prestidigitație pentru a-și ține familia curată și îngrijită. Cu sufletul deschis se ocupă în aceeași măsură și de propriii copii, și de Smaranda, despre care nu are decât cuvinte bune de spus. „Nu mi-e greu cu ea, să știți. Comunică foarte bine și ce mă bucură este că nu are dureri. Este tare cuminte, sărăcuța… Dimineața o pun pe oală, o spăl, o îmbrac, o hrănesc și o așez în scaunul ei. Peste zi băiatul meu, Iulian, mai joacă cărți cu ea. Cel mai mult se joacă cu fetița, cu păpușile… Se înțeleg tare bine. Și soțul meu o înțelege, vorbesc împreună, așa că să știți că nu mi-e greu deloc. La prânz mănâncă bine, seara la fel, după masă și toaletă o bag în pat… Ca pe un copil”, explică Dorina, privindu-și sora cu drag.
Despre lume, la televizor
Așezată în fotoliul său rulant, Smaranda asista la discuție, umindu-ne cu străduința sa de a intervini cu completări. Dorina ne-a explicat, zâmbind, că dincolo de trupul chircit și răsucit cumplit de spasmele bolii, se ascunde o minte extrem de lucidă. „Èšine minte tot ce s-a întâmplat în viața ei. Știe să socotească, deși n-a învățat-o nimeni. Reține tot ce vorbim, iar dacă se întâmplă să uităm unde am pus un lucru în casă, ea ne aduce aminte”, râde femeia.
Convorbirea cu Smaranda, în momentul în care sora sa a ieșit pentru câteva minute din cameră, a conturat o personalitate șocant de lucidă și de plăcută. Știe că între ea și restul oamenilor sunt diferențe ce nu vor putea fi recuperate vreodată. Iar dacă e să-i pară rău pentru ceva, este că „n-am fost la școală… Aș fi vrut să am și eu o viață. Să mă mărit, să am copii…”, mărturisește, în timp ce efortul de a zâmbi îi sucește straniu gâtul subțire, către umăr.
Zice că a fost o vreme când a avut o prietenă, Voicuța, care îi mai înveselea zilele vizitând-o. Avea și ea o afecțiune pe care, de ceva vreme, a plecat să și-o trateze. Așa că atunci când nepoții lipsesc din preajmă, iar sora e ocupată cu de-ale casei, Smaranda, din fotoliul ei, privește la televizor. A învățat de mult să mânuiască telecomanda și a făcut din această ocupație, o adevărată pasiune. Lucru de înțeles, atâta timp cât niciodată în viața ei nu a putut ieși din casă singură, și a depins mereu de altcineva pentru orice lucru pe care ar fi dorit să-l facă. „Îmi plac toate emisiunile. Mă uit la muzică, la filme. Și la alea care dau rețete culinare”, mărturisește.
Despre singura excursie din cei 38 de ani ai săi își amintește cu foarte mare plăcere. Au fost două zile petrecute departe de casă, demult, când a dus-o mama ei într-o stațiune. A călătorit cu mașina și de atunci păstrează în suflet dorința imensă de a ajunge, cumva, să facă undeva un tratament de întreținere și recuperare. „Mi-aș dori foarte mult….”, spune. Și la fel de mult ar vrea să aibă haine noi, frumoase în care să fie îmbrăcată și… multe dulciuri, că… „îmi plac tare”.
Judecata limpede, binecuvântare sau pedeapsă?
Nu m-a lăsat să plec fără să-i promit că voi reveni. Îi plac musafirii, îi place să audă noutăți din lumea la care ea are acces aproape inexistent. Pe drumul de întoarcere, nu m-am putut opri să încerc măcar să-mi imaginez cum ar fi să duc o viață ca a ei. O viață veșnic dependentă de altcineva, o existență închisă într-un trup neputincios, dar binecuvântată de o minte limpede. Și-o fi, oare, o binecuvântare să realizezi starea în care ești, și să nu poți face absolut nimic să schimbi situația? Binecuvântare sau pedeapsă să fie darul judecății normale, lăsat de Dumnezeu într-un corp deformat, atrofiat, chinuit…
Nu se poate spune că Smaranda nu are parte, față de alte persoane aflate în situația ei, de îngrijiri omenești. Nu se poate spune că nu are parte de afecțiunea familiei ei care, atât cât se pricepe și atât cât poate, face tot posibilului să-i fie bine. Cum ar fi fost însă, viața Smarandei dacă ar fi ajuns totuși, regulat, încă de mică, la ședințe profesioniste de kinetoterapie și alte proceduri de întreținere și recuperare care să-i ajute mușchii să se dezvolte? Și chiar s-o pună, poate, pe picioare?
Chiar dacă știe că ar fi fost posibil, biata femeie nu va ajunge niciodată să și afle…
