Ediția: Vineri 24 Mai 2024. Nr. 6632
Ediția: Vineri 24 Mai 2024. Nr. 6632

GALERIE FOTO: Vrea să-şi dea copiii la stat


Vine Crăciunul! Sărbătoarea copilăriei! Sărbătoarea cea mai așteptată și mai fericită, cea în care clinchetele de clopoței se amestecă, cristalin, cu râsul voios al copiilor, cu privirile lor strălucitoare ce se ridică spre brazii împodobiți. Sărbătoarea în care cel mai îndrăgit Moș – Moș Crăciun – este așteptat cu sufletul la gură de toți micuții. Toți, în afară de trei… Sunt copiii Mihaelei Buturugă, de 24 de ani, din satul Burca, comuna Vidra. Prichindei de 10 luni, trei și șase ani pe care mama lor este nevoită, zice, să îi dea la stat. „Nu am cu ce să îi cresc. Decât să îi chinui și să sufere, mai bine îi dau la stat pentru un an. Cât să reușesc să-mi găsesc un serviciu și o locuință. Apoi îi iau înapoi”, zice femeia.

Ce trebuie să fie în sufletul unei mame care ajunge să conștientizeze, la un moment dat, că singura șansă de a le oferi puilor săi supraviețuirea este… de a renunța la ei? De    a-i lăsa, chiar și pentru o perioadă determinată, în grija unei instituții a statului? Cât de singur, cât de sărac sau lipsit de orice speranță poate fi un părinte ca să ajungă să-și asume, după părerea mea, cea mai mare dintre suferințele lumii: renunțarea la propriii copii! 
Poate că Mihaela minte. Sau poate că nu. La mijloc este, însă, soarta a trei copii… Desigur, cel mai la îndemână îi este majorității să o judece. De ce i-a făcut, dacă     n-are cu ce-i crește. De ce a luat, într-un moment sau altul al vieții, o decizie și nu alta. De ce, de ce… Totuși, chiar dacă și ea însăși are sufletul sfâșiat de aceste întrebări, acum, în prag de Crăciun, știe clar că trebuie să-și dea copiii în grija altcuiva. „Nu mai suport. Socrul meu mi-a zis să văd ce fac, că el nu ne mai poate ține și să văd cum fac, cam cât ar dura procedurile pentru copii? Altă soluție nu mi-a mai rămas, nu știu unde să mă duc cu ei, dar măcar lor să le fie bine… Mi se rupe sufletul când știu că trebuie să îi dau și că nu vor mai fi cu mine… Te rog spune-mi cât ar dura actele, eu sunt în comuna Vidra, sat Burca la socrul meu…”, este mailul disperat pe care mi l-a trimis, ieri, Mihaela…
Am plecat imediat spre femeie, pe care am găsit-o într-o cameră rece, cu ochii în lacrimi, lângă cei trei copii ai săi. Mică, fragilă, sfâșiată pur și simplu de incertitudinea vieții actuale și viitoare a ei și a co-piilor săi, își privea micuții, îi mângâia pe creștet, le zâmbea și spunea, ca o scuză, ca o nevoie de justificare oricum neînțeleasă de cei mici… „n-am ce să fac, cum să fac…”. În odaie, niciun brad. La ferestre, nicio luminiță. În suflet, nicio speranță… Doar o mamă. Åži copiii ei.

De două ori în Centrul Maternal

Nici noi, nici altcineva nu putem fi judecătorul unei ființe omenești. De  aceea, vă relatez povestea Mihaelei și a prichindeilor ei așa cum ea însăși mi-a spus-o… Desigur, acum, dacă ar fi s-o ia de la capăt zice ar face altfel. Desigur, alegerile ei n-au fost mereu cele bune și desigur, regretă imens ceea ce ar fi putut fi, și n-a fost să fie. A crezut mereu că va putea evita situația limită în care s-a trezit că este acum. Åži mai ales, a avut încredere în El, tatăl copiilor ei. „El a fost întotdeauna așa, nu a ținut cont de noi… Niciodată n-am avut măcar un domiciliu clar. Am stat pe la Vidra, pe la Herăstrău, prin Garoafa și acum am ajuns aici, la socru-meu, la Burca… În 2007 am ajuns prima dată la Centrul Maternal. Stăteam în Herăstrău, într-o baracă din lemn, vai de capul nostru… Aveam băiatul, pe Sebastian, mic, dar pe el nu-l interesa că avem nevoie de mâncare, de haine, de câte și mai câte! Venea la 4, 5 zile să încarce cărbune, că lucrează la cărbuni, și pleca. Åži când venea, mă bătea că îi spuneam toate astea. A venit după noi la Centru și mi-a promis că totul va fi bine dacă mă întorc la el. L-am iertat, m-am întors, dar cu timpul am constatat că nu s-a schimbat nimic”, a povestit Mihaela.
Între timp, au mai apărut doi copii: Alesia, acum de trei ani, și Daria, care a împlinit 10 luni. Copii împreună cu care, în urmă cu o lună și ceva, femeia a bătut iar la ușa Centrului Maternal. Povestea s-a repetat. Iar interesul bărbatului pentru familia lui s-a intensificat din nou, brusc. „A venit iar după noi, la centru. Spunea tot felul de prostii despre mine la perso-nalul de acolo, de nu mai puteam de rușine. Că vreau să plec în Spania să fac nu știu ce pe acolo… A tot insistat că să mă întorc, că va avea grijă de noi, că să nu las copiii fără tată… Am făcut prostia să plec din centru. Åži să mă întorc la el. M-a adus aici, acasă la socru-meu. Åži aici ne-a lăsat. A venit o dată cu 30 de lei și încă o dată tot cu atâta… De parcă poți crește trei copii cu 60 de lei! Nu știu ce să mă mai fac… Socrul meu ne-a primit, ne-a ținut, dar are și el copii, doi încă la școală, a zis că să văd ce fac că nu ne mai poate ține.    S-a certat și el cu bărbatul meu, i-a spus toate alea, dar degeaba. Toată lumea știe aici că el umblă cu femei, cu tot felul de porcării și că n-are nicio treabă cu copiii. Iar dacă, atunci când totuși vine, îndrăznesc să-i spun câte ceva, sare în sus! N-ai voie să-l întrebi ce face cu banii, că sunt banii lui! Noi nu contăm!”, a explicat Mihaela.
Zice că a făcut cea mai mare greșeală că a ales să plece din Centru pentru a doua oară. Åži îi este rușine că a crezut, din nou, în spusele omului alături de care a ales să trăiască în urmă cu opt ani.

Cadou de Crăciun, despărțirea de mama

Mihaela își întreține, acum, copiii, din trei alocații. Zice că n-are cum să  meargă la muncă, să facă un ban în plus, pentru că nu-i poate lăsa sub niciun chip, singuri. Mai mult, socrul ei, oricâtă bunăvoință ar fi avut, zice că nu-i mai poate ține… „Nu-l condamn, le are și el pe ale lui, așa cum le are toată lumea… Se descurcă greu și el. Oricum ne-a ajutat mult. Am stat și m-am tot gândit… Să fac cu copiii ceva să le fie măcar lor bine… Åži n-am ce să fac, cum să fac altfel… Trebuie să-i dau la stat. Măcar o perioadă. M-am gândit să-i dau pentru un an. Până-mi găsesc un loc de muncă să pot să îi întrețin, că tatăl lor e clar că nu mă ajută cu nimic… Mă doare sufletul când mă gândesc, dar n-am ce să fac altceva… Nu pot să știu că le e foame, că n-au haine, medicamente, un loc cald și să nu pot să îi ajut! După un an îi iau înapoi”, a spus, izbucnind în plâns, Mihaela.
Cei trei copiii o priveau, neînțelegând ce se întâmplă. O priveau cu ochii lor mari, albaștri, cu toată inocența copilăriei lor nefericite fără să știe că ar putea ca Moș Crăciun, anul acesta, lor să le ia în loc să le dea. Că din acest Crăciun, cine știe pentru câtă vreme, ar putea să rămână fără mamă. Åži fără tot ce a însemnat viața lor, chiar și așa necăjită, de până acum…

Așteptăm să aflăm părerea dumneavoastră cu privire la această situație. Încercați să nu judecați… Doar să spuneți ce ar trebui să facă Mihaela acum, ca să-și poată păstra copiii? Cum ar putea face ea să-și construiască, dincolo de acest Crăciun, o viață decentă alături de toți cei trei pui ai săi? Åži cine ar trebui, sau ar putea, să o ajute?

6 COMENTARII

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?