Camelia Stanciu, de 36 de ani și soțul său, Nicolae Grigore Stanciu, de 39 de ani sunt de peste 15 ani, locatari ai Căminului pentru Integrare și Terapie Ocupațională (CITO) Odobești. Destinele lor, oricum unite prin traseul aproximativ similar al ambelor existențe, au fost reunite și benevol, din dragoste dar și din nevoia de independență, la starea civilă. Pentru că în căsnicia lor instituționalizată nu își pot permite să dea naștere la copii, cei doi au adoptat, de cinci ani, un caniș metis care a devenit mascota căminului. „Ne dorim cel mai mult să ieșim din sistemul acesta, dar nu avem unde să ne ducem. De aici n-ai speranțe să ieși. Ne avem foarte bine cu toți, aici, dar ne dorim mult să fim independenți. Am înțeles că Statul cheltuie cu un om, aici, 1700 lei lunar. Pai dacă mi-ar da mie un serviciu să câștig 1000 ar face și Statu’ economie și am fi și noi mulțumiți”, spune Grigore.
Au crescut amândoi prin orfelinate. Au fost doi copii nefericiți pe care propriii lor părinți i-au dat Sta-tului și pe care, de-a lungul timpului, nimeni nu i-a vrut astfel încât să poată cunoaște dragostea vreunei familii. Poate de aceea Camelia a simțit, încă de mică, atașament puternic față de animale. A crescut pisicile aciuiate pe lîngă căminele în care și-a petrecut copilăria, i-au plăcut păsările și mai ales câinii, cei mai credincioși prieteni pe care i-a avut vreodată.
Åži acum se gândește cu recunoștință la numeroasele necuvântătoare care i-au adus bucurie în destulele zile și nopți chinuite prin instituțiile prin care a trecut… Printre ele, și Å¢iganu, „un boschet” acum în vârstă de 17 ani, cel mai bătrân câine din CITO Odobești, cămin în care Camelia a ajuns în urmă cu mai bine de 15 ani. „În ani omenești, câinele acesta are 84 de ani”, crede Camelia. „Nu mai are nici ochi, nici dinți, nici coadă, dar eu îl îngrijesc în continuare, așa cum am făcut de când am venit aici”, explică ea.
Eheee… Când a venit la CITO nici nu visa că va putea avea vreodată animăluțul ei, pe care să îl poată crește în propria cameră. „Pe atunci dormeam câte opt, zece în cameră, era balamuc mare, nu aveam deloc intimitate. Nici vorbă să pot crește un câine în cameră. Apoi, când au început oamenii să se căsătorească, s-au dat camere la familii și așa, acum șase ani l-am luat pe Bubu, frumosul ăsta. Este caniș metis și a făcut acum, pentru prima dată, șase pui. Mai am trei, pe restul i-am dat. Are carnet de sănătate, e cu vaccinurile la zi și îl iubesc toți”, zice Camelia.
Åži pentru că familia sa, ca și alte cinci din cămin, a primit un spațiu numai al ei, femeia și-a cumpărat, din banii munciți cu ziua, și un acvariu pe care l-a populat cu peștișori a căror alunecare mută îi încântă ochii. „Åži-l mai am și pe Tomi, motanul”, zice cu bucurie, „este cel mai tânăr membru al familiei. L-am găsit pe stradă și i-am făcut culcuș la magazie la Gri-gore. Îi îngrijesc pe toți, muncesc pentru ei cu ziua, la sapă sau la ce-o fi și le cumpăr mâncare bună, specială”, explică.
„Acasă”, o cameră de cămin
Din momentul în care au primit o cameră numai pentru ei, Camelia și Grigore s-au străduit să-și aranjeze și să-i personalizeze spațiul. Au reușit, pe munca lor, să-și cumpere mobilă, covor, perdele. Când și-au permis, și-au făcut luat, în rate și aparatură electrocasnică, și-au amenjat și o mică bucătărie astfel încât, chiar fiind în mijlocul unui cămin, să se apropie cât mai mult de o reală viață de familie. „Ratele le-am făcut când am avut serviciu, eu la primărie și el la Direcție, ca om de serviciu. Așa am reușit de-am pus parchet laminat, am văruit și ne-am luat perdele lamelare, să fie și la noi casă de om. Numai că la un moment dat primăria nu a mai avut fonduri să mă plătească iar el tot așa, a rămas fără serviciu că s-a dat o lege cum că îi trebuie studii și n-avea mai mult de opt clase. Acum s-a înscris să facă liceul agricol, la seral, aici în Odobești dar până termină nu-l mai angajează nimeni. Åži am rămas datori la bancă 4000 de lei. În fiecare lună trebuie să dăm 50 de lei, că vin recuperatorii, așa că ne descurcăm tare greu”, a explicat Camelia.
Totuși, până va termina Grigore liceul vor trece patru ani, timp în care amândoi trebuie să se descurce. Așa că femeia lucrează cu ziua la o patroană de local, căreia îi mai face treburi și pe acasă. „Când sunt nunți mă ia la bucătărie, spăl vasele, fac curat. Mai am grijă și de doi bătrâni din Odobești care au copiii plecați. Mă duc de două ori pe săptămână, le fac mâncare, îi spăl, fac ce au nevoie… Grigore la fel, lucrează pe unde poate, dar nu prea are timp acum că de luni până vineri merge la școală. E tare greu… Åži din cauza datoriilor dar și pentru că Bobo, câinele trebuie hrănit și îngrijit ca un copil, mă doare inima să nu-i asi-gur tot ce-i trebuie… Aș fi vrut, e adevărat, să avem chiar copilul nostru dar cum l-am putea crește aici, în atmosfera de cămin?”, spune, cu regret, femeia.
„Am vrea o locuință doar a noastră”
Deși sunt oarecum privilegiați, având în clădirea CITO o cameră doar a lor și cu toate că sunt liberi să-și organizeze activitățile și timpul după bunul plac, Camelia și Grigore spun că ar da tot ce au pentru o locuință numai a lor. Ei zic că s-au săturat să fie etichetați de lumea din afara centrului ca fiind handicapați și simt că ar putea reuși pe cont propriu, dacă cineva le-ar da o locuință care să fi numai a lor. „Numai viață de cămin să nu ai! De aici n-ai spe-ranțe să ieși… Ne-am căsătorit cu gândul că apoi, sistemul ne va ajuta să facem un pas către societate. Dar statul nu ajută pe nimeni… Aici, ne avem bine cu toată lumea, putem pleca unde vrem dar la 10 seara trebuie să fim înapoi. Ne dorim să fim independenți, ne-am descurca. Acum, când ne ducem pe undeva și aude patronul că stăm aici, nu vrea să ne angajeze. Ne cred pe toți ne-buni. Sau nu ne fac carte de muncă, ne exploatează cât au nevoie. Atât ești bun. Pe urmă ești handicapat… Dar nu se gândesc că handicapat poate deveni oricine, în orice minut. Mergi pe stradă și ai un accident. Åži gata handicapul. Lor le-ar conveni atunci, să nu mai poată lucra nicăieri?”, se întreabă Gri-gore.
Omul zice că n-ar cere nimănui de pomană, doar că prin forțele proprii, o locuință în care să se poată muta și să trăiască pe cont propriu, e imposibil de obți-nut. Åži-a cântărit și răs-cântărit posibilitățile prin care ar putea deveni, după cum spune el, „o familie liberă, independentă”. Dar fără cineva care să le întindă o mână de ajutor, știe că perspectiva unui trai pe cont propriu rămâne doar la stadiul de ideal. Iar Grigore, în înțelepciunea lui, chiar nu pricepe de ce: „Păi am aflat că statul cheltuie cu un asistat, aici, 1700 de lei lunar. Păi nu e prost Statul?! De ce nu ne dă mai bine la fiecare câte un serviciu, să ne plătească cu 1000 de lei pe lună și ne-am descurca precis! Numai să avem unde să stăm! Să fim și noi, odată, oameni ca toți oamenii!”.
