Pe data de 28 septembrie a.c. s-au împlinit șapte ani de la moartea scriitorului Corneliu Fotea (n.08.08.1941, Voinești, Iași). La data morții, 28.09.2004, avea doar 63 de ani. A scris, printre altele, Nopți fără Caterina (1982, povestiri), Erian (2001, poem) și Adio, domnu’Eminescu (roman, nepublicat). Mi-a rămas în minte o secvență nesemnificativă care s-a petrecut în capela în care fusese depus de către familie trupul firav al scriitorului: în încăpere nu era nimeni, era li-niște, avea chipul neschimbat, o muscă nu-i dădea pace, poate era chiar moartea care nu-și definitivase opera, m-am gândit, afară lumina galbenă de toamnă clipocea în caliciul obsecen al crăițelor dimprejurul bisericii, cineva s-a mișcat după o perdea de cârpă și a ieșit la vedere, a turnat un lichid dintr-o sticlă și a murmurat ceva despre iertarea sufletului, apoi a intrat la loc, după draperia aceea ieftină; în clipa următoare, după ce am rămas din nou singur, am simțit cum din podele iese tăcerea postumă a morții lui Corneliu Fotea. În Erian, acesta are două versuri misterioase care par să prevestească propria moarte: „O, e-aproape,-i curând deslegarea
Poveștii ciudate a trupului meu.”(pag.76)
În ultimii ani din viață părea că intrase într-un labirint din care din care nu mai putea să iasă. CF nu era compatibil cu istoria românească a capitalismului. Locuia, împreună cu familia, într-o garsonieră mo-destă care era ocupată în mare parte de cărți. I s-ar fi potrivit bine orația acelui fenician din secolul I al erei noastre, dintr-o povestioară de Kipling, care, pe mare, în plină furtună, cuprins de presimțiri negre, ar fi avut acest gând: „zei, să nu mă judecați ca pe un zeu, ci ca pe un om pe care marea l-a înfrânt…”. Înainte de revoluția din anul 1989, CF era profesor într-un sat îndepărtat din munți, la Herăstrău. Locuia la Schitul Negru, în armonie cu divinitățile vii ale locurilor. Uneori, destul de rar, cu ranița în spate, cu autobuzul, cobora în Focșani. Cumpăra cartofi, lame de bărbierit, borcane cu legume, ziare, ce mai, mărfurile care se găseau în magazinele sordid din perioada comunismului, se întâlnea cu vreun prieten și cu ultimul autobuz care pleca seara de la autogară, se întorcea la schitul din munți. În Adio, domnu’Eminescu sunt pagini me-morabile care s-au născut din acest exil, ca o recompensă a singurătății. Iată una dintre acestea: „Acolo chiar visam o moarte în alb, dorindu-mi ca atunci când voi simți sfârșitul să mă ridic ușor pe Plaiul Colocanilor, către locul unde era Sfinxul și peștera aceea de la stâna lui Vasile Roiniță, cu o carte la mine, cu o lumânare, cu țigări și luându-mi cuviincios, ceremonios, rămas bun de la toți…” Despre Erian, la apariția și lansarea volumului, Adrian Botez spunea, pe bună dreptate, că este o capodoperă care trebuie studiată în școli. Nu sunt explicații în limba română referitoare la un substantiv sau adjectiv erian. De aceea înclinăm să credem că este vorba de un nume propriu de proveniență latină (valere, valeria, valeriu, valerian), excluzând etimologia lui galeză ori irlandeză (erin, eireann, erianne). În poem, amantul (la persoana întâi, sciitorul însuși) are numele comun cu iubita. Viața lor minunată se petrece în același trup. Erian, cea mai va-loroasă carte pe care a scris-o CF, prin simbolistica textului, este un veritabil tratat de noologie. Dincolo de toate aceste considerații, rămânem cu amără-ciunea că instituțiile de cultură locale, dar mai ales, Biblioteca Județeană (locul de suflet al scriitorului), nu și-au adus aminte de CF. Nicio publicație locală de cultură nu a publicat texte de/despre CF. De aceea textul Numele tău e ingratitudine publicat de Mircea Dinutz în numărul din 04.10.2011 din Jurnalul de Vrancea, referitor la CF, trebuie să se bucure de toate aprecierile noastre.
