Lina Apostu, din Cîmpineanca, a fost sărbătorită ieri, la împlinirea a 100 de ani, de numeroasa sa familie. Dincolo de felicitările, florile, tortul și masa festiv aranjată în curte, în cinstea ei, cel mai frumos cadou primit de centenară a fost, fără îndoială, dragostea dăruită de copii, nepoți, strănepoți și stră-strănepoți. Privind înapoi de la înălțimea venerabilei sale vârste, Lina se poate mândri cu 40 de urmași, ba chiar 41 dacă punem la socoteală suflețelul ce se plămădește în pântecele unei strănepoate…
„A trecut timpul prea repede…”, dădea, ieri, glas, bunica Lina, singurului regret ce-i bântuie sufletul. Cei 100 de ani, spune ea, au fugit ca gîndul, de a și uitat câte și mai câte i-au durut sau i-au bucurat inima… Până acum un an încă mai ieșea pe picioarele ei până la poartă… privea lumea în continuă mișcare… mai schimba o vorbă cu vecinii…Ba, până acum doi ani, obișnuia chiar să-și sape singură grădina, să plivească, să ude… Îi plăcea să vadă cum de pe urma grijii ei răsar, plăpânde, plantele și cresc și din ce în ce mai puternice… La fel de puternice ca și co-piii săi. Åžase copii a născut bunica Lina. Patru fete și doi băieți pe care i-a crescut cum a știut mai bine și care, în prezent, îi întorc înzecit dragostea. Una dintre fete a murit, însă cu toții i-au dăruit 16 nepoți care la rândul lor i-au sporit familia cu 17 strănepoți iar acum, bunica Lina are chiar și un stră-strănepot și în curînd va mai avea unul. „Mama a fost toată viața ei o femeie foarte activă și cumpănită. A muncit până la 96 de ani, se ducea la câmp cu sapa de se minuna lumea. Pînă la 99 de ani mergea singură pe stradă, avea aici, lângă casă, grădinița ei de care se îngrijea. Indiferent de câte greutăți a avut, nu s-a dat bătută niciodată. Ea atât știa, să muncească și să aibă grijă de noi. A trecut peste necazuri și a mers mai departe, nu le-a pus la suflet… Poate ăsta este și secretul anilor ei împliniți. Åži să știți că a avut o viață foarte grea…”, spune una dintre fiicele Linei.
Fragilă ca un bibleou a cărui prețiozitate crește odată cu patina așternută de trecerea timpului, bunica Lina privea, ieri, la lumea din jurul său cu un fel de resemnare blândă. Nu-și mai amintește chiar totul dar clipele de viață scoase la lumină de copiii ei fie îi umezesc ochii, fie îi în-seninează privirea. Mâinile sale, care au știut, în o sută de ani, să muncească, să mângâie, să legene, să aline sau chiar să lovească și le frământă, acum inutile, în poală. Două mâini ce duc în căușul lor, o lecție de viață.
„Nu mai pot face treabă ca înainte”
„Da, am muncit…”, spune bunica Lina. „Aveam pământ și tocmai la Cârligele mă duceam cu mâncarea la oameni. Căram cu spinarea, pe jos, atâția kilometri… Acum mă dor tare oasele, tare…Nu mai pot face treabă ca înainte”, zice. Fiul ei, penultimul născut și cel alături de care își duce bătrânețea, o completează. „Mama a muncit la CAP și înainte de asta a avut vie și pământ. Din asta am trăit cu toții. Se ducea la piață câte 10-12 kilometri pe jos, cărând în spate coșuri grele pline cu struguri pe care îi vindea. Făcea și vin tot așa, pentru vânzare. N-a știut toată viața ei decât să muncească și să ne crească pe noi, că lui tata i-a cam plăcut viața… O bătea rău, rău de tot… De câte ori n-a fugit din casă să doarmă prin grădină sau pe câmp, prin gluga de ciocani… Dar mama mereu a mers mai departe, s-a consolat singură. A stat acasă cu noi, copiii, și a mers mai departe. Ne-a crescut pe noi, apoi nepoții”, povestește fiul Linei. În urmă cu 25 de ani, soțul acesteia a murit, dar copiii au rămas în continuare în jurul ei, luminându-i zilele din apusul vieții…
Un om, o poveste…
Fără îndoială, fiecare om duce cu el o întreagă poveste. Åži fiecare poveste poate fi, în felul ei, o lecție de viață. Cu atît mai mult cu cât aceasta ne este „predată” de la înălțimea unui secol de existență, mărturie stând trupul fragil ca de copil, brăzdat, la propriu, de trecerea a 100 de ani.
Åži să numeri până la o sută îți ia timp destul… Dar să-i trăiești?! De câte ori nu spunem noi, tineri sau în floarea vârstei, confruntați cu greutățile cotidiene, că nu mai putem? De câte ori nu ne plângem de boli pasagere, de lipsa locului de muncă sau de salariul insuficient, de obrăzniciile copiilor, de răutățile semenilor? Obișnuim să privim oamenii ce împlinesc 100 de ani ca pe niște … norocoși, nu de puține ori spunând… „eh… lor le-a fost ușor. N-au trăit timpurile noastre…”. Tanti Lina însă, posesoarea unei pensii CAP și a uneia de urmaș, nu se plânge. Deși a trecut prin război, prin foamete, prin griji și suferințe reale, nu se plânge! După o viață ca o luptă, înconjurată de toți cei dragi ei, are doar un regret: că „a trecut timpul prea repede”. Unul dintre strănepoți o face, însă, să nu mai regrete: „Așa trece și o zi, bunico! Åži o lună… și un an…”. Åži are dreptate! Cu rele și bune, totuși, prea repede! Prea repede se scurge… o viață întreagă. Fie ea chiar și de un secol!
