Uneori, îi întâlnim pe stradă. Trecem nepăsători sau cine știe, poate ușor atinși în suflet de imaginea lor stranie, de privirea dezorientată, de mișcările lor ciudate, speriate, necoordonate… Sunt, în general, bătrâni. Bunici sau bunicuțe care nu mai știu de unde vin și nici unde vor să ajungă. Sunt oameni ce, poate, încă au puterea, trupește, să-și poarte povara zecilor de ani, dar care și-au pierdut întreaga existență. Åži-au uitat rând pe rând, ființele dragi de lângă ei, propriul nume, propria istorie, noianul de amintiri… Sunt bolnavii de Alzheimer. Astăzi, cu prilejul Zilei Mondiale Alzheimer nu doar de ei ne amintim, ci și de cei care au trăit ani la rând, drama îngrijirii lor.
Conform Dex-ului, „boala Alzheimer este o afecțiune degenerativă progresivă a creierului care apare mai ales la persoane de vârstă înaintată, producând o deteriorare din ce în ce mai accentuată a funcțiilor de cunoaștere ale creierului, cu pierderea capacităților intelectuale ale individului și a valorii sociale a personalității sale, asociată cu tulburări de comportament, ceea ce realizează starea cunoscută sub numele de demență”.
Conform celor istorisite de persoanele care au luptat alături de un suferind de Alzheimer și l-au îngrijit, această boală este un coșmar trăit, trupește și sufletește, atât de bolnav, cât și de toată familia lui… Åži asta pentru că uitarea, acest cancer de care se tem și morții, pătrunde perfid în mintea bolnavului, îi răvășește noianul de amintiri păstrate cu grijă în sertărașele sufletului, îi încurcă deprinderile, obiceiurile. Åži apoi, pe negândite… le șterge. Total. Åži ireversibil. „Soțul meu a uitat că sunt soția lui. Avem doi copii și nici pe ei nu-i mai recunoștea… A fost toată viața un om cultivat, foarte citit, preocupat de tehnică. A fost inginer mecanic, a avut invenții brevetate care au fost prezentate și la televizor. Åži din cauza bolii… a uitat chiar și să scrie…”, spune, cu durere, Smaranda Nicolau, de 72 de ani, din Focșani. Zi și noapte, timp de șase ani, a fost martora înstrăinării nevoite a soțului său, Marin – bărbatul cu care a împărțit bune și rele timp de 44 de ani – de tot ce a însemnat ea, copiii, întreaga lor viață împreună… Åžase ani în care a trăit spaima repetatelor lui dispariții de acasă, durerea de a vedea cum bărbatul ei puternic și inteligent, ajunsese să nu mai știe nici măcar cum îl cheamă… Au fost șase ani în care a învățat, într-un mod dureros, că nu-și permite să spună: „nu mai pot”. Smaranda nu-și descrie drama în multe cuvinte dar despre suferințele trăite îi vorbesc, fără voie, ochii. „Soțul meu a luat tratament încă de la primele semne ale bolii, dar din păcate, acesta n-a putut să-l vindece. Totul a început cu plecările de acasă. Pleca și nu mai știa să se întoarcă. A trebuit, la un moment dat, să îl încui în casă și îmi amintesc că odată, când m-am dus eu cu nepotul la grădiniță, a sărit pe geamul de la bucătărie. S-a înapoiat singur. Îmi amintesc că era o zi frumoasă de toamnă, dar el își pusese fular și mănuși… Altă dată a plecat cu o rudă la o înmormântare. De acolo a plecat singur și s-a rătăcit în gară la Ploiești. L-am dat dispărut aici la noi la poliție, dar până la urmă mi l-au adus la ușă polițiștii din Ploiești. Nu a știut să spună cine este și unde stă, dar avea buletinul la el. Ultima dată când a plecat a zis că se duce cu trenul la Iași, la o rudă. Cum nu am primit nicio veste că ar fi ajuns, am rugat o nepoată să se intereseze pe la spitale, la internări, să vedem dacă nu e la vreun spital. Nu era. La două zile a primit fata mea un telefon și astfel am aflat că soțul meu era la un spital la Târgu Frumos. S-au dus copiii după el. Era fără haine, fără pantofi, fără ceas și verighetă, fără genți. Acasă l-am întrebat, dar nu știa unde a fost și ce s-a întâmplat cu el…”, a povestit Smaranda. Se scutură de amintiri și-și trece vârful degetelor pe sub ochelari… În colțul ochilor s-au ivit lacrimi.
„Nu mai știa cum să mănânce, să se spele, să se îmbrace”
Imaginați-vă că într-o zi, dintr-o dată, omul vostru cel mai drag, căruia i-ați învățat pe de rost gesturile, răsuflarea, mirosul, gusturile, felul de a gîndi și de a se manifesta, vă întreabă… cine sunteți?! Că fie vă alungă, fie vă cheamă pe un nume cu totul străin. Imaginați-vă că într-o zi, toate lucrurile mărunte, uzuale, firești pe care le împărțeați în doi, dintr-o dată devin ale unuia singur. Celălalt, pur și simplu nu le mai cunoaște! Că omul vostru cel mai drag și-a uitat mâncarea preferată. Nu mai știe la ce folosește periuța de dinți, pentru ce e nevoie de haine răcoroase vara și călduroase iarna și cum se trag acestea pe trup. Imaginați-vă cum ați putea face față unei vieți cu totul nouă, în care trebuie să trăiți alături de un om pe care îl cunoașteți și îl iubiți de zeci de ani, dar care nu mai știe dacă el însuși a iubit, dacă a trăit vreodată! „E foarte greu… În ultima perioadă nu mai știa să mănânce… Ca să nu uite totul, când îl spălam la baie, îi săpuneam eu buretele și îl puneam să se spele singur… Încercam să-l fac să nu uite cum să se îmbrace, îl rezemam, îi puneam pantalonii în mâini și îl îndemnam să-i tragă singur pe el… dar nu mai știa cum… Nu mai avea nici pu-tere să meargă și ca să-l mișc de colo-colo, mă ajuta nepotul meu să-l ridic și să-l pun pe un scaun din acela de birou, cu roți…”, povestește Smaranda. „Am avut totuși noroc, cred, că soțul meu, așa bolnav, a fost un om liniștit, înțelegător. O cunoștință a avut, tot așa, soțul bolnav de Alzheimer dar era agresiv, lovea, spărgea…”, zice. Åži, dacă nenorocita boală i-a răpit soțului ei conștiința, astfel încât s-a apropiat de sfârșit trăind doar într-o lume a lui, anii lungi de chin i-au întipărit Smarandei pe întreaga înfățișare, acea strălucire unică a demnității născută din suferință. „Să îngrijești un bolnav de Alzheimer este foarte greu, te mai superi, te mai enervezi… Îi mai spui una și alta… Acum, când dau filmul înapoi, îmi pare rău… Åžtiu că nu am de ce, dar uneori, mă simt vinovată”, șoptește.
Peste 1300 de bolnavi Alzheimer în Vrancea
Actualmente, în județul nostru trăiesc 1328 de bolnavi Alzheimer. Åžase dintre aceștia sunt instituționalizați în structurile Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) Vrancea. La se-diul instituției, au fost depuse încă două cereri de internare a unor oameni atinși de această maladie. Astăzi, între orele 9.00 – 21.00, atât bolnavii Alzheimer cât și persoanele care îi îngrijesc, își pot povesti experiențele participând la acțiunea realizată de Fundația Părinților Noștri, în colaborare cu DGASPC Vrancea, la Promenada Mall din Focșani. În cadrul acestei acțiuni se oferă consiliere și informare gratuită celor care doresc. De asemenea, oricine poate face un test memorie – suspiciune Alzheimer. „Å¢elul nostru este de a-i conștientiza pe cei din jur despre gra-vitatea și amploarea acestei boli și de a-i ajuta să înțeleagă și să cunoască noile metode de contracarare a efectelor produse de Alzheimer”, se precizează într-unul din materialele informative ale Fundației Părinților Noștri, care atenționează și asupra celor zece semne de alertă a declanșării bolii Alzheimer: pierderea memoriei; dificultăți de a executa activități casnice; dificultate în exprimare; dezorientare în timp și spațiu; dificultăți față de no-țiunile abstracte; procesul gândirii afectat; schimbări de dispoziție și de personalitate precum și lipsa de entuziasm. „Un diagnostic precoce poate să favorizeze menținerea îndelungată a aptitudinilor încă existente la persoana bolnavă, pe de o parte, și pe de altă parte, poate să vă ajute pe dv., apropiatul bolnavului (familia), în acompanierea zilnică, ce nu va fi chiar ușoară”, atenționează Fundația Părinților Noștri.
