Iordana Muțoiu este femeia care a văzut evoluând Focșaniul în ultimii o sută de ani. În ochii săi cei verzi poartă mii de amintiri, iar fruntea prea puțin brăzdată de riduri duce ca o coroană a înțelepciunii și supremației gândurile tinereții sale. Bunica Iordana a împlinit, în aprilie, 101 ani, cu care se mândrește și care o fac respectată. Pentru familia sa, bătrânica este ca un stâlp, fiind un exemplu pentru toți cei cărora le-a împărțit un strop din sângele și viața sa.
Se spune că frumusețea sufletului se oglindește pe chip și în ochii celui care o poartă. În ochii verzi ai Iordanei Muțoi poți vedea un veac din viața unui oraș, a unui om sau poate a unui suflet, care a știut să trăiască în respect și înțelegere. De multe ori se miră și ea cum de a ajuns la 101 ani, căci este sănătoasă și și-a văzut copiii împliniți și nepoții pe la casele lor. Mai mult decât atât, a apucat să-și vadă și strănepoții. Toți o respectă și toți o iubesc, căci ea este sufletul familiei.
Soțul Iordanei, Ilie, care era mai în vârstă cu patru ani, a decedat la vârsta de 80 de ani, răpus de boală. Despărțirea nu a fost deloc ușoară, mai ales că cei doi soți se știau de când erau copii. Iordana a copilărit într-o familie cu șase copii ai căror părinți erau oameni simpli, care lucrau la grădinărit. Poate că secretul longevității sale se află tocmai în vremurile acelea simple, în care toți erau egali și în care bogăția nu era pe primul loc. „Pe soțul meu îl știu de când eram copii și ne jucam în țărână. Amândoi eram copii de grădinari. M-am căsătorit la 23 de ani, pe când soțul meu era plutonier major și nunta am făcut-o la Casa subofițerilor”, povestește bunica Iordana despre primele sclipiri ale dragostei, care nu seamănă deloc cu înflăcărarea pe care o doresc și o expun tinerii din zilele noastre.
Pentru Iordana, dragostea a venit în timp, alături de soțul său, pentru că în vremurile acelea și părinții aveau un cuvânt de spus când tinerii se căsătoreau. Pentru tânăra croitoreasă, subofițerul Ilie a fost un noroc și o soartă bună. „Era un băiat tare bun. Era serios, venea dintr-o familie de oameni cinstiți.
Era un bărbat frumos, cu părul ondulat alături de care am trăit în respect”, mai spune bătrâna. În timpul cât au fost logodiți, au mers la baluri, în grădina publică, și poate umbra vreunui copac le-a auzit, măcar o dată, șoaptele de dragoste.
Femeie cu forță de bărbat
Se spune că femeia este mai slabă decât bărbatul său, atât la fire cât și la ființă. Iordana a dat dovadă pe parcursul vieții sale, că o femeie se poate descurca și singură, oricât ar fi situațiile de grele.
A supraviețuit celor două mari războaie. Dacă la Primul Război Mondial era încă un copil și nu-și mai amintește toate detaliile, amintirile celui de-Al Doilea Război Mondial o răscolesc. Aproape că evită să vorbească despre ele, preferând să pomenească mai mult despre lucrurile bune care i-au marcat lunga existență. „A fost foarte greu în timpul războiului, când mama ne lua, pe mine și pe fratele meu, și ne băgam prin tranșee în timpul bombardamentelor. Tata a fost luat prizonier vreo doi ani și mama s-a descurcat singură cu doi copii. Fiind croitoreasă, nu ne lipseau banii, dar nu prea aveai ce cumpăra. Îmi amintesc foarte bine sărăcia din acea vreme de după război, când mama mare făcea din mălai un fel de mămăligă, dar subțire, ca un terci, o lăsa să se răcească și apoi se trecea la masă ca să ajungă la toți. Tinerii din zilele noastre spun că e greu acum, dar nici nu-și imaginează ei cum era în vremurile acelea!”, ne-a spus Marcela Miulescu, fiica Iordanei, care are 72 de ani. Aceasta a văzut în părinții săi, dar mai ales în mama sa, un exemplu de femeie, curajoasă, plină de viață, gospodină și muncitoare.
Meseria, brățară de aur
Pentru că nu i-a plăcut să muncească la grădină, tatăl său, care se numea Potlog și avea casă pe strada Pictor Grigorescu, a dat-o pe bunica Iordana să învețe croitorie. Meseria asta a însoțit-o toată viața, ca o prietenă, încă de la vârsta de 15 ani. Nu a lăsat-o la greu și nici nu a dezamăgit-o vreodată. A lucrat pentru toate doamnele cadrelor militare. Îmbrăca în dantelă și catifea trupurile femeilor din vremurile de demult, încercând de multe ori să acopere prin măiestria lucrului bine făcut imperfecțiunile corpului. A cusut și croit și pentru copiii săi, pentru soțul său și nu în ultimul rând pentru ea. „Nu am fost o fată cu avere, dar pentru că aveam o meserie, am putut să mă căsătoresc cu un subofițer. Mi-a plăcut mult această meserie, pe care am făcut-o cu drag. Ultimul lucru pe care l-am croit a fost chiar capotul pe care îl port acum”, ne-a mărturisit simpatica bunicuță.
Dragostea înseamnă respect
Singurul regret al Iordanei este că timpul a trecut prea repede. Viața înseamnă a trăi și a lua din ea tot ceea ce este mai frumos. Așa a învățat de la părinții săi să trăiască și să iubească lucrurile simple. I-a plăcut să fie o femeie elegantă și aranjată, dar nu a abuzat de farduri, rujul și un praf de pudră fiind singurele trucuri la care recurgea atunci când mergea la o petrecere. A fost o femeie plăcută, de invidiat în special din cauza simplității sale. Acum spune că evită să se privească în oglindă, poate pentru a păstra în mintea sa imaginea chipului din tinerețe, deși, la vârsta sa, Iordana poartă pe chip o frumusețe deosebită.
A încercat întotdeauna să medieze conflictele sau discuțiile care apăreau, astfel încât în familia sa a fost mereu liniște și pace. „Pe părinții mei nu i-am auzit niciodată certându-se. Am încercat să port cu mine, în familia mea, ceea ce am văzut la părinții mei. Mama mea este un exemplu. Femeia ține un bărbat, ea îl face bun, ea îl face rău. Părinții pentru noi au fost și vor rămâne un cult”, a adăugat Marcela, fiica Iordanei.
În tinerețea sa, femeia care acum are mai mult de un secol, a făcut tot ceea ce era mai bun pentru copiii săi. Poate au fost nopți în care a dormit în frig, pentru ca în camera mai bine încălzită să doarmă copiii, poate au fost zile în care mâncarea cea mai bună a fost păstrată pentru copiii săi. Poate dacă ar lua-o de la capăt ar face la fel, căci sufletul bun nu i l-ar putea schimba nimeni. „Nu știu când a trecut toată vremea asta. Mă bucur de familia mea, de copii, nepoți și strănepoți. Am un ginere de clasa I, care atunci când aduce flori soției, îmi aduce și mie. Doresc tuturor o viață bună ca a mea și îi sfătuiec pe cei tineri să asculte de părinți și să facă numai fapte bune. Dragostea și viața înseamnă respect!”, ne îndeamnă bunica Iordana.
