Adăpostul de Noapte „Sfântul Nicolae cel Nou” înființat de Crucea Roșie Vrancea în parteneriat cu Primăria Focșani cazează, zi de zi, povești de viață ale unor oameni care au îmbătrânit și nu mai au speranță sau au alunecat pe căi greșite, iar societatea i-a respins. De curând, printre oamenii străzii a fost primită și o măicuță care a rătăcit toată iarna prin gară sau pe la cunoștințele care și-au făcut milă de ea. Povestea vieții ei este pe cât de tulburătoare, pe atât de grea. Fiica sa suferă de tulburări de comportament și a devenit singurul om de care se teme cel mai tare măicuța. Nepoata încearcă din răsputeri să-și facă un viitor, însă doar cu pensia bunicii sale, măicuța, șansele sunt limitate.
Am întâlnit-o la adăpostul Crucii Roșii pe când se pregătea să se odihnească. Åži, pentru că ne-a rugat insistent să rămână anonimă, nu-i vom face public numele. Era îmbrăcată cu un pulover lung, o fustă neagră până la glezne și în picioarele goale. I se usca gura când ne povestea prin câte a trecut… După o gură de apă continua o poveste tulburătoare care nici prin vis nu i-a trecut atunci când avea doar 20 de ani și s-a călugărit. Acum are 83 de ani. Ceva haine de schimb… Datorii pe la cunoscuți și… experiențe neplăcute. Cel mai mult își dorește să-și poată ajuta nepoata, care încearcă să facă o facultate, însă cu pensia de 570 de lei pe care o are bunica, este aproape imposibil. Pentru nepoată, ea, bunica este singurul ajutor și asta pentru că mama suferă de tulburări de comportament. Măicuța ne povestește cum fiica sa a fost internată la Iași și la Buzău, dar și cum a ajuns să-i fie foarte teamă de ea. „Fata mea are probleme psihice. A fost internată la mai multe spitale și au trimis-o acasă pentru că nu au ce să-i facă. Nu trebuie să se enerveze, nu trebuie să fie stresată sau să aibă alte probleme. Când mă vede pe mine parcă vede ceva rău și mă dă afară din casă. Mi-a tăiat hainele bucățele și mi-a sărit la gât. Cu nepoata mea mă întâlnesc pe ascuns și îi dau pensia pentru a se putea întreține la facultate”, povestește măicuța. Spune că are de câștigat o casă lăsată de fostul soț și din acest motiv este… „prin lume”. Bărba-tul a fost tâmplar și a lucrat în București unde a avut un imobil care a fost demolat. Pentru faptul că la Legea 10/2001 a expirat timpul în care se puteau depune cererile de revendicare, Primăria București a hotărât demolarea imobilului și astfel, măicuța a rămas și fără casa pe care i-o promisese nepoatei. A început o luptă fără arme și fără mijloace de apărare cu avocații care au înșelat-o în mai multe rânduri și cu Tribunalul București care, legal, nu-i dă dreptate. Încă mai speră ca la Înalta Curte de Casație și Justiție să-și găsească dreptatea. „Mai am o speranță la Înalta Curte de la București. Eu nu aveam de unde să știu când să depun cererea de revendicare și din cauza asta am pierdut casa. Mie nici nu îmi place în lume, nu mă uit la televizor și nu știu ce se schimbă. Casa asta trebuia să i-o dau nepoatei mele pentru că este nevoie de separație de mama ei”, ne-a spus măicuța, cu mâinile împreunate parcă a rugăciune.
Așteaptă ca Dumnezeu să-și întoarcă fața spre ea
Femeia s-a născut în comuna Vidra și s-a călugărit de la o vârstă fragedă. Copilul a venit dintr-o întâmplare care mai târziu, avea să-i aducă neplăceri. A lucrat o perioadă la București, la un spital din Colentina, apoi a fost transferată la Focșani, la Spitalul Județean pe post de infirmieră. După ce a renunțat la cele lumești, măicuța s-a întors acasă la mama ei, în Vidra, dar nu a mai găsit-o. Se prăpădise… „Am stat pe unde s-a putut. Nu vreau să știe lumea necazurile mele. Sunt din Vidra și am lucrat la Spitalul Județean Vrancea ca infirmieră. Prima dată am lucrat în Colentina și după ce s-a construit spitalul de aici m-am mutat. Eu am fost la mănăstire și acolo mi-am petrecut viața. Firea mea este pentru mănăstire, nu pentru lume, eu am de-a face cu biserica și cu gândirea la Dumnezeu. M-am întors acasă pentru că îmi era dor de mama și nu am mai găsit-o… A murit”, povestește femeia care a dat dovadă de o luciditate impresionantă. În timpul vieții a locuit în Focșani, într-un apartament la etajul trei, în care ploua. A făcut schimb cu o garsonieră, însă în cele din urmă a ajuns să doarmă în gară. Nu își dorește decât să aibă un cuib unde să își petreacă bătrânețile și unde să nu o deranjeze nimeni. Åži mai ales, să nu-i fie frică de nimeni… Dacă ar reuși să câștige procesul și ar obține despăgubirea și-ar cumpăra o locuință. „Îmi doresc să am și eu un adăpost să am unde să trag. Poate mă ajută cineva la București să îmi rezolv pro-blema. Fiica mea, dacă ar ști că am venit aici… îmi dă în cap. Nu îmi dau seama de unde are tulburări de comportament. Soțul ei a murit și nepoata mea duce, cu mama ei, o viață imposibilă și simte nevoia să plece undeva dar nu are unde. Stau aici cât mă suportă. Dacă s-o împlini ceva la București cu dosarul și să mă despăgubească în bani, poate îmi cumpăr un apartament ca să am unde să stau. Am nevoie de liniște, nu poți trăi cu o astfel de persoană pentru că îmi dă în cap”, spune, cu teamă în voce, măicuța. A trimis peste tot pe unde a putut plângeri în care arată că nu are unde locui, însă fără succes. Se gândește și la mănăstirea care a găzduit-o atâta vreme, însă speranța pe care și-a pus-o în nepoată nu-i dă pace. „Mă gândesc să mă întorc și la mănăstire, dar acum am pro-blemele astea lumești și mai am ceva de rezolvat. Când a murit soțul fiicei mele l-au înmormântat într-un mormânt străin pentru că ea nu vorbește cu mine și nu m-a chemat să-i arat unde este mormântul”, ne-a mai spus măicuța.
Crucea Roșie, ultimul refugiu…
La 83 de ani, bunicuța nu prea știe încotro să-și mai îndrepte pașii… Chiar dacă spune că a ajuns să se teamă de propria fiică, în inima ei de mamă totuși o iubește… Åži mai mult decât atât, și-a pus în nepoată – la rândul său mult prea chinuită – toate speranțele bătrâneții sale nefericite. Au fost zile și nopți… prea multe zile și nopți în care sărmana bunicuță a rătăcit prin gări și pe străzi căutând, cu gândul spre Cel de Sus, rezolvarea problemelor sale… Åži poate chiar El i-a trimis în cale, cu mult timp în urmă, un voluntar al Crucii Roșii Vrancea. La vremea respectivă, acesta i-a scris pe un bilețel numele și i-a explicat că ar putea să găsească ocrotire, o vorbă bună și îndrumare la Adăpostul instituției vrâncene de caritate… Măicuța a considerat, atunci, că încă se mai poate descurca, încă mai poate rezista, încă mai poate spera…. Dar bilețelul l-a păstrat…. Åži când toate ușile i s-au trântit în nas, când toate căile i s-au închis, când peste tot i s-a întors spatele, biata măicuță s-a îndreptat spre ultimul refugiu… Cel scris în bilețelul păstrat de atâta vreme… Adăpostul oamenilor străzii al Crucii Roșii. Ultimul refugiu al nefericiților sorții…
