Fie că sunt țărani, orășeni, tineri sau bătrâni, vrâncenii nu mai au nici măcar puterea să creadă că de astăzi viața li se va schimba în bine. Nu cred sub nicio formă că prețurile s-ar putea micșora, fie și cu 5 bani, iar criza ar părăsi meleagurile noastre, plictisită de problemele românilor. Oamenii sunt conștienți că Emil Boc și ai lui au mințit când au spus că de astăzi ne va fi mai bine. Au mințit cu zâmbetul pe buze, dând dovadă de un cinism cum rar îți este dat să întâlnești. Oamenii sunt conștienți că viața le va fi și mai grea. Nu de alta, dar de astăzi se scumpește curentul electric, iar în curând va veni rândul gazelor naturale. Factura lunară la energia electrică plătită de populație va crește cu 4,5% începând de astăzi, ca urmare a introducerii unei contribuții pentru sprijinirea producătorilor de energie care poluează mai puțin. Nu-i o păcăleală de 1 aprilie, ci realitatea. Anul acesta, am preferat să nu mai facem nicio glumă de 1 aprilie, căci toată viața noastră, sub acest Guvern portocaliu, este o glumă. UNA PROASTÄ‚!
La Cantina de Ajutor Social din Focșani se adună, zilnic, zeci de cetățeni pentru a primi rația zilnică de mâncare, poate singura porție de hrană în ziua respectivă. Åži-au pierdut demult spe-ranța că ar mai putea fi bine și pentru ei. Åžtiu că Emil Boc le-a promis că ies din criză de la 1 aprilie, însă nu-l cred pe cuvânt. Nici dacă ar vrea, nu ar putea, căci buzunarele goale, restanțele la utilități și stomacul chinuit de foame spun cu totul altceva!
Preocupați cu neajunsurile zilnice, vorbele lui Boc sunt doar cuvinte goale, care nu țin de foame. Oamenii se interesează de un loc de muncă, măcar cu ziua, se gândesc la ce vor pune pe masă și la ce trebuie să le cumpere copiilor. Necazuri au avut dintotdeauna, dar parcă în aceste vremuri necazurile sunt din ce în ce mai apăsătoare. Ajutorul de la Cantină înseamnă menținerea în viață pentru acești oameni, bătuți de soartă. Dacă cineva le-ar tăia și această rație, ar fi condamnați la moarte. „Mâncarea de aici înseamnă foarte mult pentru mine. Nu are cine să aibă grijă de mine. Nu sunt căsătorit și nu am cu cine să împart necazurile. Am un handicap din cauza unui vaccin greșit și după asta a mai dat și o mașină peste mine, când eram pe bicicletă. Asta e, dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat. Munceam, eram un om bun de treabă. Acum mă descurc foarte greu”, se plânge Petrică Pamfil, în vârstă de 43 de ani. Cu toate că nu are multe clase, știe că Guvernul trebuie schimbat. „Trebuie schimbat PDL-ul ăsta. Să plece PDL-ul! M-am săturat de bandiți, pe cuvântul meu”, jură, cu mâna pe inimă, Petrică. A auzit și el că se iese din criză, dar nu a dat atenție subiectului, pentru că nu crede.
Decât deloc, mai bine puțin
Lângă bărbatul care și-a pierdut speranța, așteaptă, la rând, o femeie cu handicap. Åži ea și soțul ei au probleme locomotorii și plătesc 30% din pensia de 230 de lei pe masa zilnică de la Cantină. „Iau alimente pentru copil și pentru familia mea, pentru că suntem cu handicap amândoi părinții. Eu din pensia de han-dicap plătesc 30% și luăm mâncare. E foarte greu, dar ce să facem? Noi, cu pensia de han-dicap, nu putem să trăim. Ce să cumpărăm cu 230 de lei pe lună? Suntem nevoiți să luăm mâncare de la cantină, ca să ne putem descurca. E foarte greu, pentru că trăim de azi pe mâine”, ni s-a destăinuit Profira Petruța Andreica, de 40 de ani, din Focșani. Tot la Guvern găsește și femeia vina. „Guvernul de sus e vinovat, nu noi!”, adaugă cu necaz.
Nici Ioana Manea nu o duce mai bine. A muncit cât a fost tânără, dar acum nu își mai găsește slujbă pentru că a îmbătrânit. Așteaptă sacoșa de la Cantina Socială, pentru ca nepoții ei să aibă ce mânca. „Am venit să iau mâncare pentru nepoți. Nu am niciun serviciu, nu am nimic. La vârsta mea, la 53 de ani, nu mă mai angajează nimeni. Am mai lucrat pe colo, pe dincolo. Am cinci copii și dacă nu aș primi mâncare de aici, ar trebui să apelez la părinți, la pensia lor. Noi suntem mulțumiți cu mâncarea de aici, e de ajuns”, spune Ioana Manea. Decât deloc, se mulțumește și cu puțin.
În fața Cantinei, toți beneficiarii sunt egali, fiecare cu povestea lui de viață, cu realizări sau neajunsuri personale. Au uitat să mai fie demni, au uitat ce înseamnă „pâinea albă” sau poate nu au știut niciodată…
Dacă ieșim din criză, unde intrăm?
Ileana Dobrin, o salariată din Focșani, lucrează pentru 300 de lei pe lună. Are două fete și doar când se uită în sus, la Dumnezeu, găsește forța să treacă peste greutăți. „Nu știm ce să mai credem. Este din ce în ce mai greu. Cu atâtea scumpiri… Sunt salariată, lucrez patru ore pe zi și iau trei sute de lei. Mai am și două fete, mâncarea este foarte scumpă. Ne uităm în sus la bunul Dumnezeu, că numai asta ne mai rămâne. Noi sperăm să fie bine, dar ne e frică ca nu cumva după 1 aprilie să fie și mai rău. Eu cred că este o păcăleală. Nu pot să-l cred pe Boc, nu se mișcă nimic în țara asta în sens pozitiv. Merg pe stradă și mă întreb cum am să fac să achit datoriile. În iarna asta mi-au tăiat și telefonul și cablul”, ne-a spus Ileana Dobrin. „Minte Bocălăul. Nu mai avem nicio speranță și cred că va fi și mai greu pentru cei care vor veni după noi. Pensia mea a scăzut cu 50 de lei. Poate pare puțin, dar eu îmi achitam o factură cu acei bani. Prețurile cresc, nu ne mai permitem nimic și nu ne gândim decât la drumul spre cimitir. Mergem din rău în mai rău. Ce ieșire din criză visează? Ar trebui să plece și să ne lase în pace, că mai rău ca acum nu ne-a fost niciodată. Am văzut un amărât acum câteva zile, lua mâncare de la gunoi și o băga în gură. În astfel de vremuri trăim, asta e ieșirea din criză? Poate e o glumă de 1 aprilie”, este de părere Amelia, o pensionară de 66 de ani, din Focșani.
Nici țăranii nu o duc mai bine, chiar dacă prin curțile lor s-o oua vreo găină, să le astâmpere foamea într-o seară. Pensiile sunt mici, cei mai mulți nu au loc de muncă și nici prin cap nu le trece să o vor duce mai bine, așa cum le-au promis guvernanții. „Ne-a pus capac la toți. Åži dacă spune că ieșim din criză, după asta ce mai urmează?”, spune neîncrezătoare și cu gândul la terenul ce așteaptă nearat, Florica Corbea, din Răcoasa. Aproape toți banii pe care îi încasează din pensii, a sa și a soțului, se duc pe medicamente.
Cerșitul nu mai e o afacere
Cine să mai creadă într-o revenire la un trai mai bun, când tot mai mulți oameni ajung în stradă din cauza sărăciei? Chiar și cerșetorii, care altădată se alegeau cu o pâine, spun că nu mai au nicio spe-ranță. Pe Lenuța, de 24 de ani, am găsit-o pe lângă Piața Moldovei, sprijinită de o bordură, mâncând un covrig, dat de pomană de vreun creștin, care a știut că chinul foamei e greu. Nu vrea să recunoască faptul că cerșește, de frica polițiștilor probabil, dar admite că mai primește un ban dacă face curățenie prin jurul tarabelor. „Nu cred eu că va fi altfel de mâine. Omul care e necăjit, tot așa rămâne. Viața e din ce în ce mai grea și nu cred să se mai întoarcă ce-a fost odată”, spune neîncrezătoare Lenuța.
