Ediția: Vineri 29 martie 2024 Nr. 6593

Ediția: Vineri 29 martie 2024 Nr. 6593

Iarnă în România


   Ninge atât de abundent încât, în chip iluzoriu,  te-ai putea rezema de ninsoare. Ziua se sfârșește într-un fel de prăpăd, de parcă totul a fost cucerit definitiv, de un cuceritor necunoscut de nimeni.

   Ianuarie este luna în care, în anul 1850, într-o dimineață geroasă de duminică avea să se nască, undeva în est, Mihai Eminescu. Îmi place să schimb ordinea lucrurilor, să improvizez. Cred în caracterul estic al temperamentului poetic, în linia de demarcație dintre est și occident. Ninge și ziua și noaptea, fără să se oprească. În dimineața zilei de 15 ghenar am început un poem pe care l-am abandonat:
          poetul, ca un scamator, stă în capul unei flori,
          el nu are mâini și nu are picioare,
          el nu are, de fapt, nimic,
          doar împrăștie în aer, de la sine, semințele ușoare…

   Ninge. Poți să nu crezi nimic în toiul ninsorii. Clipa nu are destin. Ignoră timpul. Perisabilitatea ei stă în slăbiciunile omenești. Aș fi vrut să fiu la țară, la Lămotești, să stau într-o încăpere țărănească încălzită cu lemne și la fel ca poetul Gheorghiță Istrate, să îmi ima-ginez cum cireșele, într-un tropot asurzitor, trec de la un an la altul. Alegoria aceasta plină de candoare reface o scenă derizorie în care un copil, într-un sat, se trezește, deschide ochii pe jumătate și vede cum lumina zorilor care inundase încăperea, se aprinsese ca un rug într-o strachină cu cireșe roșii.  

   De câteva ori Florin Paraschiv, de parcă se temea că n-am s-o rețin, mi-a povestit o amintire pe care o moștenise din familia lui pe linie paternă, cu un strămoș pe care nu-l cunoscuse niciodată, fotograf de meserie și care, printr-o întâmplare enigmatică, l-ar fi fotografiat pe Mihai Eminescu atunci când acesta din urmă se afla la Botoșani. Poza aceea prețioasă se pierduse în necontenitele peregrinări ale fotografului, prin casele unde acesta stătuse cu chirie, în orașele de provincie pe unde umbla să se pricopsească, fără ca domnul Florin Paraschiv să o vadă vreodată, dar el continua s-o invoce ca pe o ilustră întâmplare din existența familiei lui. Se legase intim de această poveste și oarecum ilogic, o socotea un eveniment senzațional din biografia lui. Găsise un elixir miraculos al existenței prin care să se lege, cu argumente irezistibile, de Mihai Eminescu.

   Ori de cîte ori pomenea de această întâmplare himerică, cu multiplele ei ficțiuni, domnul Florin Paraschiv se lăsa în voia unui romantism pe care de altfel îl detesta. Intra în acel labirint semiotic în ascunzișurile căruia retrăia, ca-ntr-un replay, o înserare îndepărtată, cu văile scufundate în fum, în mitologia din care se iviseră, unde devenea simplu ca orice lucru. 

   Ninge din mine, din carnea mea fierbinte, în afară. De parcă ninsoarea aceasta este facută din pământ. La fel trebuie să fi simțit această ninsoare, la rîndu-le, ca pe o levitație, și Mihai Eminescu și Florin Paraschiv și Ion Panait și Corneliu Fotea… Sunt osândit la aceste amintiri, unele din ele improvizate ca să zicem așa.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

You cannot copy content of this page

× Ai o stire interesanta?