La sfîrșitul săptămînii trecute, pănceanul Mircea Pușcă și-a sărbătorit cei 71 de ani de viață alături de familie și de prieteni apropiați, care au ținut să-l felicite și să ciocnească împreună un pahar cu vin, „ca în vremurile bune”. Dacă, pentru fiecare dintre noi, un astfel de eveniment este asociat cu distracția și cu voia bună, pentru prietenii lui „nea Mircea” bucuria aniversării a fost umbrită de gîndul că, pentru bătrîn, aceasta va fi ultima aniversare pe care și-o va petrece împreună cu cei dragi. Aflaseră că, de mai bine de jumătate de an, o boală necruțătoare îl imobilizase în pat, dar nu știau că starea lui este atît de gravă. Cînd soția i-a anunțat că Mircea își trăiește ultimele clipe, cîțiva dintre cei mai buni prieteni ai săi s-au întîlnit și l-au vizitat de aniversare. „Am hotărît să venim la ziua lui ca în vremurile de demult, ca să-l păstrăm în amintire așa cum era: un om vesel și plin de viață”, ne-a spus Vasile Rusu, cel mai bun prieten al lui Mircea Pușcă. Împreună cu Radu, Fănică, dar și cu alți amici de-o viață, Vasile Rusu i-a trecut pragul sîmbătă, aducîndu-i lui nea Mircea un zîmbet pe chipul obosit de lupta continuă cu boala. La un pahar de vin, camarazii au depănat amintiri din tinerețe și din viața deloc ușoară pe care au trăit-o împreună. „Am urmat împreună școala primară. Am fost cu toții în trupa artistică de la Căminul Cultural, iar după repetiții mergeam, cu rîndul, la cîte unul dintre noi și organizam petreceri ad-hoc. Era tare frumos…”, a început povestea Vasile Rusu. Armata a fost aceea care i-a despărțit. „După liberare, fiecare a încercat să-și facă un rost, Mircea a lucrat ca șofer, eu, la poștă, Fănică a plecat la Onești….Dar am păstrat cu toții legătura”, a mai spus Vasile Rusu. Fiica, stabilită de 15 ani în Japonia Timp de aproape 40 de ani, Mircea Pușcă a lucrat ca șofer. Așa a cunoscut-o și pe Niculina, cea care, în scurt timp, i-a devenit soție și i-a dăruit doi copii. „Făceam naveta cu autobuzul, de două ori pe săptămînă, de la Focșani la Cîmpuri, unde locuiam. Așa l-am cunoscut pe Mircea. După ce ne-am căsătorit, ne-am mutat la Focșani, într-un apartament din Sud. N-am avut un loc de muncă stabil, pentru că tot timpul m-am ocupat de copii, care mai mereu aveau probleme de sănătate sau trebuiau ajutați la școală”, ne-a spus Niculina Pușcă. După pensionarea bărbatului, cei doi s-au hotărît să-l lase pe băiatul cel mare în apartamentul din Focșani și să se stabilească la Panciu, în cartierul Satu-Nou, unde familia lui Mircea avea un teren pe care se putea ridica o casă. „Aici au venit în 1995, ca să-și facă o casă pe terenul familiei. Au adus cu ei doar o mașină de ciment”, își mai amintește Vasile Rusu. Tot acesta a fost cel care i-a ajutat să treacă peste perioada în care și-au ridicat prima încăpere a imobilului. „Din august și pînă în noiembrie 1995 am locuit în beci. Ca să nu se scurgă apa de la ploi înăuntru, am acoperit beciul cu o prelată de la Vasile Rusu. Tot el ne-a adus și un reșou, la care găteam. Ne încălzeam la un godin de la care înghițeam tot fumul, pentru că burlanul era scos prin gura de aerisire. Ne-a fost tare greu, mai ales pentru că rudele soțului nu erau de acord să ne stabilim casa pe terenul ăsta”, a povestit Niculina Pușcă. Norocul lor a fost fiica, Manuela, stabilită de 15 ani în Japonia. „Ea a muncit acolo, ca să ne trimită bani, noi am muncit aici și așa am reușit să ne ridicăm casa, cu tot ce e în ea”, a mai spus femeia. „După ce am terminat casa, a dat boala peste el” Bucuria noului început a fost de scurtă durată. „După ce am terminat casa, a dat boala peste el. La început, a avut probleme cu gîtul, s-a operat acum 8 ani la București și de atunci are o canulă. De atunci nu mai poate vorbi clar, scoate doar sunete. Cîteva luni am făcut exerciții cu el, l-am învățat să mimeze cuvintele ca să-l pot înțelege”, povestește Niculina Pușcă. Toamna trecută, necazul i-a lovit pentru a doua oară, mult mai puternic. La sfîrșitul lunii septembrie, în plină campanie de recoltare, lui nea Mircea i s-a făcut dintr-o dată rău și, după trei zile, lua drumul spitalelor. „Întîi l-am dus la Focșani, iar după o săptămînă ne-au trimis la Iași. Toată iarna am mers cu el la tratament acolo, dar fără nici un rezultat. Nici un medic nu a putut să-mi spună cum a apărut cancerul de la plămîni”, spune Niculina care, în 7 luni, nu a găsit niciodată curajul de a-i mărturisi soțului său adevărul cu privire la boala care îl macină. Prietenii i-au cîntat la aniversare. Pentru o clipă, chiar au uitat că este și ultima pentru el. În mijlocul lor, Mircea Pușcă a uitat de suferință. Ajutat de nepot, s-a ridicat din patul pe care nu l-a mai părăsit de o jumătate de an, ca să poată ciocni, simbolic, împreună cu prietenii, paharul cu vin. „Vrem să fii cu noi, în livadă, de Paște, să ciocnim un ou roșu și să mîncăm cozonac”, i-au spus bărbații celui care, epuizat de efort, printre lacrimi, le-a șoptit: „Mă bucur din suflet că ați venit!”.
