În această zi nu mă pot abține să nu mă gîndesc la toate persoanele cu handicap pe care le-am cunoscut în anii de cînd scriu la gazetă. Aș vrea să știu că le este mai bine. Că au găsit banii necesari implantului cu celule stem, că au fost sponsorizați în totalitate de stat în achi-ziționarea protezelor și ortezelor, că nu mai suferă de frig și foame, zăcînd în propriile fecale uitați prin vreo magazie dintr-un fund de munte… Că-și primesc puținii bani corect și la timp. Că nu mai sînt legați sau încuiați în camere insalubre… Că nu mai sînt batjocoriți, alungați, hăituiți… Aș vrea să știu că sînt tratați cu respect pentru calificările lor, că li se acordă încredere și șansa unui salariu… În toți acești ani am întîlnit persoane cu handicap minunate, unice, de la care am învățat că noblețea sufletului, iertarea și voința compun motorul ce ajută la mersul mai departe. Am întîlnit oameni care nu aud dar știu să asculte. Care nu au lumina ochilor, ca să privească, dar văd cu adevărat mai bine ca oricine. Oameni fără picioare care nu se tîrîie, ci privesc lumea cu demnitate, direct în ochi. Oameni fără brațe care își sapă cîmpul, gătesc, scriu, muncesc pe rupte. Oameni mutilați de accidente, boli și suferințe care nu i-au răpus, ci i-au înălțat deasupra tuturor slăbiciunilor și păcatelor omenești, deasupra nimicniciei cotidiene. De la ei am învățat că tot ce obținem în viață este precum o carte de la bibliotecă. Cineva „de Sus” doar ne „împrumută” lucruri – sănătate, iubire, fericire, bani, glorie, extaz, chin și necaz – pe termen scurt sau lung, și adesea simți că ai vrea să returnezi „cărțile” care dor, dar nu știi cum… Åži că astfel, tot ce nu te omoară te face, cu adevărat, mai puternic.
