Un băiat de doar 16 ani, din Tîrîtu, comuna Poiana Cristei, a murit zilele trecute după ce, pe 17 decembrie 2005, a fost strivit de un buștean. Toader Sîrbu, alintat Dorică, a fost practic alungat de acasă de sărăcie, în urmă cu mai bine de doi ani. După ce a terminat clasa a opta, bietul băiat a coborît din cătunul uitat de lume și s-a aciuit la o familie din Mera, care l-a îngrijit, l-a învățat meserie și care îl ținea ca băiat de casă, bun la toate… „Băiețașul a plecat din cauza sărăciei din Tîrîtu. A stat la mai multe familii, dar pînă la urmă a rămas la noi. Practic, l-am crescut, l-am îmbrăcat, l-am îngrijit ca pe copiii mei. Îi dădeam și bani, pentru că mai făcea treabă. Acum ce să mai facem? I-am dus sicriu, haine, îi vom pune toate pomenile… Îmi pare tare rău, pentru că era un băiat foarte bun”, a spus Åžtefan Åžerban, bărbatul în ograda căruia a stat Dorică în ultimii doi ani. Toader Sîrbu, zis Dorică, s-a stins din viață la doar 16 ani. Nu era decît un copil care, ca atîția alții, a crescut ascuns de civilizație într-unul dintre cele mai înapoiate cătunuri ale Vrancei : Tîrîtu. A învățat să scrie și să citească, ba chiar a terminat opt clase în școala amărîtă din sat. Åži-a făcut lecțiile la lumînare și a dus viață necăjită într-o familie în care nevoile, sărăcia și lipsa de orizont însemnau existență cotidiană. Ca toți copiii zonei, Dorică a aflat destul de tîrziu că dincolo de dealuri și pădurile întunecate în mijlocul cărora locuia se află o altfel de lume : o lume în care becul strălucește printr-o simplă apăsare pe întrerupător, în care există televizor, frigider, mașini de spălat, o lume în care copiii merg la plimbare în parcuri, se dau cu rolele, merg la cofetării… A învățat încă de mic însă, că trebuie să muncească. Mai întîi pe lîngă casă. Åži mai apoi, ca să cîștige ceva, pe lîngă casele altora. „A făcut opt clase, atît, că n-am avut putere să-l dăm mai departe. Nici el n-a vrut, mai degrabă vroia să învețe o meserie. Visul lui era să facă școala de șoferi”, a spus Ion, tatăl celui ce a fost Dorică. Omul a povestit, cu durere, că băiatul era pasionat de mecanică. Åži că nu pierdea ocazia să muncească la încărcat și descărcat bușteni, ori de cîte ori avea ocazia. „A muncit. Azi oleacă, mîine oleacă, a văzut că primește bani… Așa s-a cunoscut și cu băieții omului la care a plecat. O duceam tare greu, nu aveam nici servici, că acolo la noi nu-i nimic de muncă. Nici ajutor social nu primim, așa că ne descurcam tare greu. În vara lui 2004 m-am angajat la Sibarex, dar ce să faci cu nici trei milioane la cinci guri…”, a spus tatăl lui Dorică. Ca și pentru sărmanul băiat, pentru toți copiii din Tîrîtu, terminarea a opt clase – uneori nici atît – reprezintă punctul în care ating majoratul. Tăbăciți de chinurile sărăciei, îmbătrîniți mult prea devreme, cei mai mulți dintre ei își iau lumea-n cap și coboară la vale, spre Mera, Poiana Cristei sau alte comune unde se tocmesc la muncă pe la cine are nevoie de ei. „L-am îngrijit ca pe copilul meu” Din cîte povestește Åžtefan Åžerban, omul în curtea căruia s-a produs nefericitul accident care a dus la moarte, Dorică a muncit pe la mai multe familii din Mera pînă cînd s-a decis să rămînă la el. Vizibil afectat de tragedie, bărbatul aștepta ieri ca trupul neînsuflețit al tînărului să fie autopsiat la Serviciul de Medicină Legală. „De vreo doi ani, Dorică stătea cu băieții mei care stau la Mera. Eu stau mai mult în Focșani. Se atașase mai mult de Fane, băiatul meu de 19 ani, se mai ducea cu el în curse, transportau lemne. Practic, noi l-am crescut, că a plecat din cauza sărăciei din Tîrîtu. L-am îmbrăcat, l-am hrănit, i-am dat bani, a fost ca și copilul meu. Era tare bun, muncitor, liniștit, cuminte… Nu pot spune cît îmi pare de rău. Nimeni n-a vrut să se întîmple așa ceva”, a spus Åžtefan. Omul a povestit în 17 decembrie 2005, serara, băieții lui au încărcat mașina cu lemne pe care a doua zi urmau să le ducă la vînzare. Ultimii butuci i-au aruncat deasupra, pe stivă, și nu i-au mai asigurat pentru că era deja noapte. „S-au culcat și a doua zi Dorică a tras un camion lîngă rabă, să-l ajute să pună bine lemnele. În timpul ăsta Fane făcea baie și încălzea apă și pentru Dorică, să se spele și el și apoi să plece amîndoi în cursă. În timpul ăsta eu am plecat pînă la mama, cîteva case mai încolo și cînd m-am întors, l-am găsit pe Dorică lîngă roata mașinii, cu un butuc căzut pe el. L-am luat imediat cu mașina și l-am dus la spital”, a povestit Åžtefan Åžerban. Dorică a fost dus la Spitalul Județean Focșani mai mult mort decît viu. De aici a fost trimis la București, la Spitalul de urgență pentru copii „Maria Curie” unde, pe 24 ianuarie a.c., a fost operat la picior. „Omul ăsta (Åžtefan – n.r.) a fost peste tot cu el. Băiatul a rămas paralizat, nu se mai putea mișca, dar a fost conștient pînă în ultima clipă. L-am dus înapoi, acasă, la Tîrîtu, dar n-a fost să-i fie să trăiască”, a spus, lăcrimînd, Ion. „Tată, mor…” Firul vieții sărmanului Dorică s-a temrminat sîmbăta trecută. Deși nu se mai putea mișca deloc era perfect conștient, de parcă Dumnezeu a vrut cu tot dinadinsul să-i dea o suferință și mai mare… A murit sîmbătă pe la amiază. A trecut pe lumea cealaltă însoțit de aceeași lumină de lumînare la care și-a petrecut toată copilăria. Scînteierea ei tremura însă, de această dată, în mîna tatălui său… „A zis «Tată, mor». Åži atît. I-am ținut lumînarea în mînă și gata… Sîntem distruși cu totul. Åži eu, și maică-sa și frații lui…”, spunea ieri Ion, în timp ce aștepta să i se facă autopsia fiului său. Au trecut două zile pînă cînd a reușit să ajungă cu trupul neînsuflețit la Serviciul de Medicină Legală din Focșani. A fost ajutat tot de Åžtefan, bărbatul care la care a stat Dorică în ultimii doi ani de zile, precum și de Primărie și de Poliția din Poiana Cristei. Drumul pînă la Focșani a fost un adevărat coșmar, Iar cel de întoarcere la fel, pentru că drumul pînă la Tîrîtu a devenit impracticabil. „Mergem cu mașina pînă la Mera. De acolo încărcăm sicriul în SR Dac-ul meu și mai sus ne așteaptă o căruță cu cai. Îl vom duce pe Dorică la Tîrîtu, i-am cumpărat tot ce trebuie pentru înmormîntare și îi voi pune și pomenile, că a fost ca și copilul meu”, a spus Åžtefan. Prea afectat de nenorocirea care s-a abătut asupra sărmanei sale familii, Ion nu mai are putere să mai spere în vreun bine. A făcut de atîtea ori drumul de la Tîrîtu pînă la Mera și înapoi, dar niciodată nu i-a fost mai greu ca acum. E un drum pe care nu mai vrea să-l facă niciodată. „Nu știu ce-om face, cum om ajunge, că la noi e nenorocire. A fugit drumul cu totul și nimeni nu face nimic… Se duce și lumina care-au băgat-o, că a început ruptura. Oricum eu n-am avut putere să bag lumină și acum cade și casa, de la alunecările de pămînt. Îl duc pe Dorică la cimitir. Iar pe noi, măcar să ne scoată de pe hartă, că nu se mai poate!”, a spus bietul om… Copii fără copilărie Sărăcia împinge tot mai mulți copii să încerce să cîștige bani mult prea devreme, practicînd munci mult prea grele pentru vîrsta lor. Dorică a fost doar unul dintre puzderia de mici nefericiți din cătunele județului care ajung să-și caute singuri norocul prin lume, pentru că acasă la ei nu-l găsesc. Poate că această față a sărăciei, în care exploatarea – conștientă sau inconștientă – prin muncă a copiilor s-a transformat într-un obicei ce ține de normalitate, este cea mai gravă dintre toate… De necrezut! Dorică era încă un copil. Un copil care putea avea altă viață. Dar care s-a stins, ascuns de lume, pentru că a îndrăznit să încerce să-i fie bine.
