Gherghina Curcă, de 80 de ani și Olimpia Andronic, de 76 de ani, locuiesc pe una din colinele ce mărginesc Odobeștiul. Amîndouă sînt singure, amîndouă sînt bolnave și neputincioase și amîndouă spun că dacă e să li se întîmple ceva, doar Dumnezeu din cer le-ar putea ajuta. Cele două femei nu știu că astăzi este și ziua lor și poate că nici nu le-ar interesa. Nici măcar propriile aniversări nu le mai interesează. Lucrul pe care îl consideră actualmente singurul lor noroc este faptul că începînd din primăvară, o dată pe zi, li se duce mîncare acasă de către membrii proiectului „Complex multifuncțional de servicii pentru persoanele vîrstnice”, derulat de Unitatea de Asistență Medico-Socială Odobești și Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Vrancea. Măcar astăzi, cu prilejul „Zilei Internaționale a Vîrstnicului”, ar trebui, poate, să ne amintim de bunicii, de părinții noștri. Åži dacă pe aceștia nu-i mai avem, să dăruim un zîmbet, o mîngîiere, o mînă de ajutor sau poate chiar o bucată de pîine bătrînilor ce trăiesc lîngă noi. Unii dintre ei au avut norocul de a-și trăi apusul vieții lîngă cei dragi, în confort și siguranță. Pe alții, din nefericire, neputința financiară i-a determinat să-și cerșească blidul de mîncare în stradă. Stau resemnați, cu privirile coborîte de la înălțimea demnității pe care au avut-o odată, și așteaptă milostenia publică, înfășurați în haine ponosite, aceleași de zeci de ani. Alții nu mai pot nici măcar atît. Îngropați de bună-voie între pereții apartamentelor în care au răsunat pe vremuri glasuri de copii sau în coșmelii ce stau să se dărîme, aceștia s-au izolat de societate alegînd, resemnați, cumplita singurătate. Pentru aceștia, o vizită a cuiva devine minune Dumnezeiască. Iar ziua de pensie, singura și umila sărbătoare, de care au devenit dependenți… Primesc cele cîteva sute de mii de lei cu mîini tremurînde și lacrimi în ochi. Åžtiu că banii nu le vor ajunge. Åžtiu că vor renunța din nou la medicamente. Åži știu că nu este recompensa meritată pentru anii în care și-au rupt oasele muncind prin CAP-uri sau fabrici. Dar se bucură și de atît pentru că la anii lor, bucuriile sînt atît de rare… „De 21 de ani sînt văduvă. Aici am locuit mereu, dar dacă știam că voi rămîne singură, aș fi cumpărat o altă casă, în oraș în loc s-o cumpărăm pe asta… Acum sînt singură cuc în pustietatea asta, nici n-am la cine să strig dacă mi se întîmplă ceva. Copii nu am. Am făcut un băiat dar a murit la două luni. Îl chema Viorel. Era bine să fi avut și eu un copil, avem un suflet lîngă mine dar n-a vrut să-l lase Dumnezeu… Cînd eram tînără nu mă gîndeam că voi rămîne fără sprijin. Am fost și eu fericită odată, dar degeaba. Iaca, ce viață amărîtă duc…”, a spus Olimpia Andronic. „Vă rog, poate-mi repară cineva lumina” Olimpia trăiește din pensia de urmaș după bărbatu-său, de 1,2 milioane lei. În afara casei bătrînești – în care plouă prin tavan iar pereții s-au crăpat și scorojit – femeia mai are o mică grădină, un nuc, cîteva orătănii și-un cîine pe care l-a botezat Trandafir. Åži doi pui de mîță pe care-i ține „de milă, că mama lor a murit”. Bătrînica se deplasează cu greutate și se necăjește mereu că trebuie să pună om să-i sape bucățica de teren, tocmai ea, care a lucrat „3070 de zile la IAS. Am purtat în spate și pompă și sapă, am muncit pe orice vreme, am scos zile și acum nu vrea nimeni să-mi facă și mie o pensie. Că mi-a dus cineva dosarul la Focșani dar l-au refuzat că cică am pensie de urmaș”. Olimipia nu are televizor iar singura ei legătură cu lumea – un amărît de radio – s-a stricat. Iar de la inundațiile care i-au afectat locuința nu mai are nici măcar curent electric. „Firul trece pe sub casa mea și a făcut scurt circuit. Aștept să se îndure cei de la lumină să vină să vadă ce-i și să repare. Poate-și fac o pomană cu mine, că stau ca-ntr-o pădure. Noaptea-i o beznă de-ți bagi degetele în ochi… Poate să mi se întîmple orice”, spune Olimpia. Seara, pînă se bagă în pat, face un fir de lumină aprinzînd candela. Pentru asta, îi trebuie un litru de ulei pe săptămînă. Iar ea n-are bani nici de lemne, nici de îmbrăcăminte sau încălțări. Stă, cît e ziua de lungă, în perechea de ghete scorojite și în hainele sale zdrențuite. „De cînd vin fetele astea pe la mine (îngrijitoarele și asistentele din proiect-n.r.) mă simt cumva mai în siguranță. Nu mai zic ce ușurare e că-mi aduc mîncare în fiecare zi. Acești oameni sînt printre puținii care mă mai vizitează și le mulțumesc”, a spus bătrînica. „Copilul meu s-a născut mort” În vecinătatea Olimpiei locuiește și Gherghina Curcă, de 80 de ani, la rîndul ei beneficiara proiectului „Complex multifuncțional de servicii pentru persoanele vîrsnice”. Starea ei este oarecum mai gravă decît a Olimpiei în sensul că aproape nu poate să meargă. Nu se poate duce nici măcar pînă la WC-ul din curte și atunci a ales să-și facă nevoile într-o găleată. Chiar și în situația sa, în fiecare zi ia găleata și, sprijintă în cele două bețe care i-au devenit prelungiri ale mîinilor, o duce, tîrîș-gropiș, la WC. Cea mai mare spaimă a sărmanei este ca nu cumva să se întîmple să cadă pentru că nu se poate ridica singură și nici dacă strigă, n-o aude nimeni în acea pustietate. Mai mult, Gherghina nu vede deloc cu ochiul stîng iar cu dreptul de-abia zărește. Trupul îi este brăzdat de numeroase operații iar de mai bine de cinci ani încoace, nu se mai poate deplasa. „Bărbatul mi-a murit în ’80 și am rămas singură. Am pensie de stat de 1,5 milioane lei că am muncit ca zilieră la IAS, dar nu s-au scos toate zilele cum trebuia că aș fi avut mai mult. Într-un an am 260 de zile, în altul numai 9 zile deși eu am lucrat toți anii la fel !”, spune Gherghina. Femeia nu are pe nimeni care s-o ajute și de aceea, trebuie să plătească pentru toate muncile gospodărești. „Acum, de exemplu, am de strîns fasolea și eu nu poat s-o culeg. M-am rugat de-o fată să vină sîmbătă (azi-n.r.) să m-ajute. Să vedem dacă vine…”, spune bătrînica. Copiii nu i-a hărăzit Dumnezeu, lucrur pentru care Gherghina suferă și acum. O singură dată a născut un băiețel, dar mort. N-a uitat cele opt zile chinuitoare de travaliu și nici cei trei ani de chin de după aceea. „Dar tare l-aș fi iubit… Orișicît, ar fi fost sîngele meu. Oriunde s-ar fi dus ar fi știtu că are o mamă care îl așteaptă…. Așa, n-am pe nimeni. Cînd am nevoie de ceva trag scaunul la poartă și aștept să treacă cineva. Așa dau să-mi mai cumpere și mie cîte ceva”, explică biata femeie. Deseori însă, nu trece nimeni pe la poartă cu orele iar Gherghina se întoarce, resemnată, în căsuța sa cît o cutie de chibrituri. O casă în care nu există sobă de teracotă, ci doar una din metal, pentru care oricum, nu are suficiente lemne. Åži nici bani să-și cumpere. Pentru această femeie, singurătatea și boala este alinată doar de vizitele zilnice ale membrilor proiectului „Complex multifuncțional de servicii pentru persoanele vîrstnice” care îi aduc mîncarea. Datorită greutății cu care se deplasează, Gherghina ar avea însă nevoie de un însoțitor permanent. Ajutor în loc de „La mulți ani” Protagonistele acestui reportaj sînt doar două dintre vîrstnicii care, în loc de felicitări, ar dori să primească, de ziua lor, un pic de ajutor. Poate Olimpiei se va milostivi cei în drept să-i repare curentul electric iar Gherghina speră să capete de undeva ceva mai multe lemne. Pînă atunci, ele se vor mulțumi cu serviciile oferite de proiectul al căror beneficiare sînt. „Åžtiți cît de mult contează să-ți asigure cineva mîncarea ? Așa mai putem să ne luăm și noi medicamente. Nu toate, poate nici strictul necesar, dar totuși le mai cumpărăm. Să mai veniți pe la noi… Mai stăm de vorbă”, au spus, luîndu-și la revedere, cele două bunicuțe. Au rămas privind lung după noi. Iar nouă ni s-a strîns sufletul de neputința singurătății lor, pe care o lăsam în urmă.
