În satul Luncile, comuna Chiojdeni, în locul numit Valea Pachetului, peste 1000 de oameni se chinuie să trăiască mai rău ca-n Evul Mediu. Parte dintre coșmeliile lor, ridicate de-a valma pe un deal întreg, nu au curent electric. În curți nu există WC-uri iar apa trebuie adusă de la 3-4 kilometri distanță. În Valea Pachetului copiii nu știu să se joace. Åžtiu doar să-și amestece în colb sau noroaie picioruțele goale și să se bucure de zilnicul blid de zeamă – veșnica delicatesă părintească. Ca și părinții și bunicii lor, în lipsa oricărei alte perspective, ei vor duce mai departe tradiția și-și vor ridica, atunci cînd le va veni vremea, alte coșmelii din pămîntul pe care acuma pășesc. În Valea Pachetului, pare că pînă și timpul joacă feste locuitorilor zonei. Nu că n-ar trece, la fel ca pentru toată lumea, dar parcă trece cumva în sens invers… Åžoseaua care șerpuiește prin sat delimitează surprinzător două lumi: una normală, situată în epoca în care cu toții trăim și una înțepenită straniu undeva, în epoca de piatră. Atîta doar, că oamenii ce populează dealul numit, oarecum impropriu, Valea Pachetului, nu trăiesc în grote ci direct în pămîntul din care și-au construit casele. Sînt acolo din moși strămoși. Dorm amestecați, tineri, bătrîni și copii, în aceeași odaie și de cele mai multe ori, în aceleași paturi. Astfel, odraslele se prind de mici că venirea lor pe lume nu se datorează nici unei berze, ci luptei pe care o surprind fără voie, noaptea, între mama și tata. În sumedenia de bordeie, rar se vede vreuna mai acătării. Banalele mese și scaune sînt un lux prea mare iar paturile nu reprezintă decît niște scînduri aliniate și sprijinite pe patru buturugi. Așa se odihnesc stăpînii șandramalelor, cu trupul direct pe scîndurile din cînd în cînd acoperite cu cîte un pled jerpelit. „De unde saltele… Am patru copii și cu noi, șase. Ne culcăm toți pe scîndurile astea. Acum mi se dărîmă și tavanul, și nu avem cum să-l reparăm. Dintr-un milion ajutor social și cîteva alocații ce să cumperi mai întîi?”, se văita Gabi Stan, o femeie de 31 de ani a cărei familie își duce zilele într-o cămăruță ridicată pe la mijlocul dealului. În respectiva odaie nu este nici urmă de dulap și nici vreun aparat electrocasnic. Ca și la ceilalți colegi de suferință mîncarea se face îndeobște, pe pirostrii. Din ceaun mănîncă cu toții și apoi, vasul cu ce rămîne în el este agățat de sîrma de pe prispa casei. Gabi a trăit toată viața ei acolo, în Valea Pachetului. Ceva mai sus pe deal, la marginea pădurii, în casa părintească au crescut trei surori și un frate, împrăștiați acum pe la coșmeliile lor. Åži-au ridicat bordeie și s-au înmulțit în același spațiu insalubru, în care au crescut și s-au înmulțit bunicii și părinții lor. Åži se zbat în aceeași sărăcie lucie și în aceleași lipsuri elementare, inadmisibile pentru mileniul trei! „Fuge rîpa peste noi” În Valea Pachetului nu există apă. Oamenii nu au fîntîni și au sperat pînă nu demult că vor beneficia de proiectul inițiat de primărie, prin care urma să li se facă aprovizionarea cu lichidul vital. Poiectul nu s-a materializat însă în zona lor ci în altă parte, într-un loc „de români care oricum aveau fîntîni”. Astfel, sutele de locuitori ai Văii Pachetului au rămas să-și care apă în continuare ori din fîntîna din pădure, care se tulbură ori de cîte ori plouă, ori din Chiojdeni, de la 4 kilometri distanță. În compensație, ori de cîte ori plouă, se satură cu toții de apă. Åžuvoaiele le intră în case, le dărîmă pereții, le inundă sărăcia și îi aduc la disperare pe bieții oameni, nevoiți să-și clădească iar și iar adăpostul efemer. Iar dacă de la mijlocul dealului în jos sărmanii sînt ceva mai siguri de terenul de sub ei, spre vîrf situația este disperată. „A fugit rîpa peste noi. La următoarea ploaie ni se dărîmă sigur casa. Uitați-vă cum stăm și nu mai e nevoie să spun nimic. Nimeni n-a venit niciodată să vadă în ce hal trăim. Cum ne chinuim…”, a spus Mioara Durac, mamă a doi copii de 7 și 13 ani care, cu toate condițile în care viețuiesc, se duc totuși la școală. Casa în care trăiește această familie are doar o cameră de vreo doi metri pătrați. Pe jos, pămîntul gol, nămolit de apele scurse în casă prin surogatul de ușă cu cadrul tapetat cu cîrpe, ca să țină cît de cît de curent. În loc de ferestre, două găuri astupate cu folie și în loc de dulap, cîteva cuie bătute direct în peretele scorojit. Unde să-și facă cei doi copii lecțiile? Masă nu au, și nici curent electric. Doar o sobă din pămînt și tradiționalul pat de scînduri care numai la odihnă nu te îndeamnă! Ceva mai sus de bordeiul Mioarei alte și alte coșmelii asemănătoare, toate fără curent electric, par că izbucnesc direct din pămînt. N-au nici o ordine și nici un Dumnezeu și toate stau să cadă la prima ploaie mai serioasă. Tot pe acolo este și casa mamei Mioarei, de 76 de ani, văduvă și bolnavă. Femeia este roasă de boală și atît de slabă că te miri cum n-o ia vîntul. De cînd a lovit-o neputința, a coborît la fiica ei înmulțindu-i astfel grijile cu încă una și adăugîndu-i încă o gură la masă. Valea plîngerii Din cîte spun locuitorii zonei, în Valea Pachetului trăiesc aproximativ 300 de familii care au, în medie, trei-patru copii. Rezultă astfel peste 1000 de suflete pentru care mai rău de atît nici că se poate. Eventualele vizite în zona respectivă sînt greu de făcut nu doar pentru că se poate pătrunde acolo doar cu piciorul – fiindcă nu există ulițe, decît spații răzlețe printre case – ci și pentru faptul că lătrătorii, costelivi, flămînzi și înmulțiți peste măsură, se reped pe nevăzute la oricine miroase-a străin. E atîta tristețe în Valea Pachetului, atîta deznădejde respiră acolo pînă și pămîntul și atîta sălbăticie e în ochișorii copiilor încît întreaga zonă ar putea purta mai bine denumirea de Valea Plîngerii. Marea majoritate a familiilor trăiesc din ajutorul social și alocații. Banii sînt, evident, insuficienți așa că mulți își lasă odraslele singure acasă și își iau dis de dimineață picioarele la spinare, doar-doar or găsi ceva de lucru cu ziua. În unele gospodării, adulții se străduiesc să-și rotunjească bugetul cioplind de zor linguri de lemn. Le dau en-gros, cu două mii de lei bucata la diverse persoane care au autorizații să vîndă prin tîrguri. Cîștigul nu e cine știe ce, dar tot mai bun decît nimic… „Sîntem foarte amărîți, dar nu ne știe nimeni. E greu să ții atîtea guri, să iei pîine la copii… Ne umplem aici de microbi, că n-avem cu ce ne spăla. Iar cînd vine apa ne mai ia și ce avem…”, se văita Georgeta Stanciu, mamă a trei copii. Desculți și dezbrăcați, prichindeii pînă în șapte ani rămîn pe lîngă casă. Grădinița e prea departe, drumul pînă acolo mult prea greu și apoi, ce să le pună în pachețel?! De la șapte ani încolo, mai de voie mai de nevoie, toți copiii merg la școală. Devin sursă de venit pentru familie așa că, chiar dacă nu le intră în cap cine știe ce la orele de curs, cel puțin sînt prezenți ca să-și poată ridica alocațiile. Spre sutele de copii ai Văii nici o fundație nu și-a îndreptat pînă acum atenția. Nici autoritățile nu s-au învrednicit să le îmbunătățească oarecum existența. Poate că ar fi timpul, cu atît mai mult cu cît toate cele peste 1000 de suflete din Valea Pachet s-au declarat romi. Iar pentru această etnie, Uniunea Europeană a alocat nenumărate fonduri. Pînă la demararea unui eventual proiect însă, locuitorii acestei zone, Valea Pachet, vor fi nevoiți să supraviețuiască în aceeași cruntă realitate. Mai cruntă chiar decît a romilor din vestitul Modruzeni…
