O plimbare prin parc poate însemna, pentru cei cu handicapuri locomotorii, un vis frumos, de cele mai multe ori neîndeplinit. Gheorghe Andreica, din Focșani a crezut, pentru un moment, că nu va apuca ziua în care să se plimbe alături de soție pe aleile înverzite ale unei grădini publice. Chiar și jumătatea lui, Petruța, își pierduse orice speranță și vedea în omul de lângă ea doar o ființă fără ajutor. Acum, viața lui Gheorghe s-a schimbat datorită cititorilor „Monitorul de Vrancea”, care au dat dovadă încă o dată că le pasă.
V-ați gândit vreodată cum ați putea duce un pahar cu apă dacă nu ați avea un picior? Sau cum v-ați putea duce copilul la școală în prima lui zi? Dar la mersul la toaletă v-ați gândit? Åži lista poate continua. Sunt o mulțime de lucruri pe care cei normali le fac fără să le aprecieze, pentru simplul motiv că… pot. Gheorghe, în vârstă de 35 de ani, a rămas infirm în urma unui accident de mașină. A fost și el un om normal, însă dorința de a avea ce pune pe masă l-a transformat în handicapat. Muncea la o fabrică de cherestea și transporta lemne la Brăila când roata din față a mașinii a explodat și… a intrat într-un copac. A rămas infirm și fără spe-ranță. El ne-a povestit ce înseamnă să ai o dizabilitatea locomotorie și tot el ne-a arătat cum se poate schimba un om când se pune pe picioare. „Înainte nu puteam să merg până în piață sau să aduc o sacoșă cu ouă. Făceam ouăle omletă când mergeam cu cârjele. Acum mă iubește soția mai mult, pentru că pot să-i fiu de ajutor”, ne-a spus entuziasmat Gheorghe atunci când s-a întors din Italia. Ca urmare a publicării cayului lui într-o ediție anterioară a „Monitorului de Vrancea”, el a reușit să plece la tratament prin Asociația Universitară pentru Cooperare Internațională (AUCI) care a avut grijă să-i plătească transportul, să-i ofere cazare și hrană, să-i confecționeze un picior nou și să-l asiste pentru a se deprinde cu noua achiziție. Astfel, în prezent pășește apăsat pe aleea Parcului Schuman din Focșani și parcă vorbește puțin mai tare, semn că nu se mai ferește de cei care-l privesc. Totuși, de priviri nu a scăpat, după cum ne-a mărturisit. „Sunt și acum oameni pe stradă care se uită lung la mine. Sunt vechi prieteni care nu m-au mai văzut de la accident și acum se uită după mine și nu le vine să creadă. Parcă nici mie nu prea îmi vine să cred”, a spus Gheorghe în timp ce privea fântâna arteziană din parc. Stătea pe bancă alături de un nou prieten, un cititor al „Monitorului de Vrancea” care i-a schimbat viața, la propriu, de la orizontală la… verticală. Petrică Roșu are, de asemenea, un handicap. Nici el nu are un picior, dar cu ajutorul AUCI acum stă și el în picioare, iar chipul îi trădează satisfacția că a reușit să-l ajute pe Gheorghe.
„Fără un picior nu poți să muți o farfurie de la aragaz la masă!”
Petrică a rămas colaborator al Asociației după vizita în străinătate și încearcă să le facă viața mai ușoară tuturor celor care suferă din cauza faptului că nu au unul dintre membre. El a fost diagnosticat cu boala Burger care îi crea neplăceri în timpul mersului. În 2009, Petrică a aflat că va fi infirm tot restul vieții. Piciorul drept i-a fost amputat și spune că a fost un coșmar perioada care a urmat. „A fost foarte greu pentru că eram privat de foarte multe activități în cârje. Dacă nu ai un picior nu poți să muți o farfurie de ciorbă de pe aragaz pe masă ca să poți mânca”, ne-a dat un exemplu simplu pentru a înțelege cât de mult înseamnă un picior. Acum se plimbă prin parc cu Gheorghe și susține că poate merge chiar și pe bicicletă. Cei doi au un nou limbaj, vorbesc despre proteze ca despre o parte integrantă a corpului. Se întreabă reciproc de fașe, de butonul de la genunchi care eliberază proteza sau de valoarea în bani a protezei. „Proteza mea nu e ca a lui. Eu nu pot să stau picior peste picior, dar el poate. A mea costă circa 7.000 de euro și a lui cam 10.000”, ne-a dat detalii Gheor-ghe. Cu toate că a reușit să-și împli-nească un vis, în viitor mai are multe de făcut. Împreună cu familia, Gheor-ghe locuiește în Cartierul Sud, într-o garsonieră confort III care arată ceva mai mare decât o „cutie de chibrit”. În cei 11 metri pătrați pe care îi are locuința stau trei persoane, Gheor-ghe, Petruța și fiul lor care este în clasa a XII-a. Hrana zilnică și-o asi-gură de la Cantina de Ajutor Social Focșani pentru care plătesc 30% din pensiile de handicap de 234 de lei pe lună, fiecare. Când vine ora de masă, familia montează o masă pliantă pe care o demontează apoi, pentru a avea spațiu. Soția are și ea un handicap, însă ceva mai ușor, și așteaptă ziua când AUCI o va invita să-și facă încălțăminte ortopedică. „A vorbit deja pentru Petruța cu asociația și urmează să plece și ea pentru încălțăminte ortopedică. Pe ea cred că o să o mai amâne pentru că nu este atât de grav precum a fost la Gheorghe”, ne-a spus Petrică Roșu. Această proteză a venit ca o binecuvântare pentru Gheorghe, care își dorea din tot sufletul să poată ieși din casă la plimbare. Bărbatul nu ar fi reușit niciodată în această viață să își achiziționeze proteza mult dorită, care să îl ajute să se deplaseze, din pensia sa de handicap, de 234 de lei. „Vreau să mulțumesc celor care m-au ajutat să-mi îndeplinesc acest vis și să mă facă să redevin un om normal, să mă pot deplasa mult mai ușor și să mă simt util pentru fami-lia mea”, ne-a spus Gheorghe Andreica. Acum, că are cum păși, bărbatul a promis că nu-i va pune niciodată… „piciorul în prag” soției.
