GALAÈšI, 10 IANUARIE 2017
Mult iubită și atât de dragă nouă, tuturor, DOAMNÄ‚ PROFESOARÄ‚ NUÈšA CRUCEANU
SĂRUT MÂNA,
Mai întâi, Vă rog să-mi permiteți să mă recomand. Sunt fostul dumneavoastră elev MARICEL CODIȚĂ și vin acum, la ceas aniversar, să Vă mulțumesc și să Vă urez un respectuos și binemeritat „La mulți ani!” și prin intermediul „Monitorul de Vrancea”.
Îmi face o deosebită plăcere să-mi amintesc și anul acesta, la 24 IANUARIE, ca în fiecare din anii care au trecut, de DUMNEAVOASTRÄ‚, de felul minunat în care Vă sărbătoream noi, copiii, cu prilejul aniversării zilei DUMNEAVOASTRÄ‚ de naștere, precum și remarca pe care a făcut-o, într-o astfel de ocazie, un invitat al „Cercului nostru literar”, o mare personalitate a culturii românești, care Vă cunoștea foarte bine: „Atenție, vă rog să rețineți: NUÈšA CRUCEANU este născută la FOCȘANI – orașul UNIRII, în ziua de 24 IANUARIE – ziua UNIRII și mai poartă și prenumele NUÈšA – diminutiv de la ELENA DOAMNA, soția lui ALEXANDRU IOAN CUZA – domnitorul UNIRII. Ce triadă fericită aureolează ființa unei atât de valoroase și distinse personalități!”.
Și în acest nou IANUARIE, când cununa vieții Dumneavoastră se înnobilează cu încă un an, sporindu-și nu numai valoarea în timp, dar și frumusețea-i specifică, am convingerea că sunt în asentimentul tuturor foștilor Dumneavoastră elevi, indiferent de generație, dar mai ales al acelora care sunt absolvenți ai Facultății de Drept – și care nu suntem deloc puțini – să Vă aduc în dar câteva amintiri din noianul celor pe care le păstrez în suflet, de pe vremea când creșteam frumos și sănătos sub aripa Dumneavoastră protectoare, atât de rezistentă, datorită „modestiei rar întâlnite, răbdării care nu cunoaște limite, dragostei imense pentru copii, vocației în ceea ce privește meseria de dascăl, demnității indiscutabile, sincerității alese, onestității impresionante, înțelepciunii profunde, iubirii și respectului față de cei din jur, indiferent de vârstă, profesie sau rang, blândeții sufletești uimitoare, empatiei, seninătății în privire și zâmbetului nelipsit, care Vă luminau chipul oră de oră”.
Am citat din remarcile pe care le fac și foștii mei colegi, ori de câte ori reușim să ne reîntâlnim. Așa ne-ați ocrotit cei mai frumoși ani ai vieții. Erați, atunci, o tânără – pe cât de frumoasă la statură, pe atât de plăcută la înfățișare – care ne uimeați pe toți, nu numai prin alura aristocrată, cu care impresionați și astăzi pe oricine Vă întâlnește sau Vă cunoaște. Ci, mai ales, prin ceea ce toți foștii Dumneavoastră elevi păstrăm în suflete și purtăm cu noi, și anume, amprenta educațională a măiestriei cu care ne-ați îndrumat pașii în segmentul cheie al existenței unui om -copilăria și adolescența – până la majorat.
Ne-ați așezat atunci pe drumul principal al vieții, orientându-ne și ajutându-ne să nu ne abatem de pe cărarea minimei rezistente. Ați sădit în ființele noastre, la vârsta potrivită, atunci când copiii au nevoie de o atentă îndrumare cu grijă, priceperea și înțelepciunea semănătorului străbun – principalele semințe ale VALORII, demne a fi scrise cu majuscule: ONESTITATEA, ÎNCREDEREA, LOIALITATEA, FIDELITATEA, RESPONSABILITATEA, COMPASIUNEA, PRIERENIA, CURAJUL renunțarea la sine, ONOAREA, OMENIA, STIMA pentru cei din jur, RESPECTUL de sine, DEDICAREA, CREDINÈšA – și enumerarea poate continua…- ale căror roade vor sta la temelia CARACTERELOR NOASTRE tot restul vieții.
Cu empatia ce nu V-a părăsit nici măcar o clipă, ați împletit cu atâta artă exigența cu indulgența, fiind continuu preocupată să ne învățați cum să învățăm. Doreați atât de mult să ne formați un mod individual de muncă intelectuală… Nu realizăm la acea vârstă că imensul Dumneavoastră efort avea o țintă atât de înalt fixată în dreptul nostru, și anume pregătirea pentru viață, de care nimeni altcineva dintre ceilalți profesori ai noștri nu era preocupat și care astăzi se cere a fi obiectivul numărul unu al EDUCAÈšIEI. Fiecare profesor își preda materia lui, evalua cunoștințele noastre și pleca. Toți, însă erau profesori, mulți dintre dumnealor erau și diriginți. Numai că numeroși erau și atunci elevii care, ca și cei de astăzi, plecau de pe băncile școlii fără a ști în ce constă și cât este de importantă această oră de dirigenție.
Dar dacă privesc în urmă, atent, cu ochii omului aflat la vârsta maturității, îmi dau seama de imensa dreptate pe care o avea CONSTANTIN NOICA, atunci când afirmă că „De învățat înveți multe și de la toți. Dar PROFESOR nu este decât cel care te învață să înveți”. Iar această afirmație înțeleaptă a MARELUI PROFESOR pare că a fost rostită și scrisă ca o apreciere anume pentru persoana Dumneavoastră.
Este de-a dreptul impresionant, când Vă sunăm la telefon sau Vă scriem scrisori ca să Vă spunem că „Dacă nu V-ar fi adus Dumnezeu în viața noastră la timp, noi nu am fi fost astăzi ceea ce suntem” sau că „Ați fost și ați rămas, pentru noi toți «o aleasă binecuvântare», cum copleșită de emoții ne întrebați: «Dar ce mare lucru am făcut eu pentru voi – niște lecții…!?», la care primiți adesea ca răspuns: «Ne-ați pus în mână UNDIÈšA, cu care am pescuit și în «bălți» (școli profesionale, licee de tot felul, școli postliceale – ca prime trepte de calificare), dar mai ales în «oceane», care s-au numit: MEDICINÄ‚, UNIVERSITATE, FARMACIE, TEATRU, ASE, HORTICULTURÄ‚, TEOLOGIE, CONSERVATOR, RELAÈšII INTERNAÈšIONALE, DREPT, ARHITECTURÄ‚, FIZICÄ‚ NUCLEARÄ‚, BELE ARTE, SPECIALIZÄ‚RI în toată lumea, MASTERATE, DOCTORATE…, adică ne-ați învățat «ARTA DE A ÎNVÄ‚ÈšA» singuri, singurei și siguri pe noi înșine. CE LUCRU EXTRAORDINAR!!!… Pentru toți aceia dintre noi care am continuat școala în Învățământul Universitar, facultatea a fost „floare la ureche”, deoarece plecăm la drum, urmându-ne firul existenței și duceam cu noi toată această prețioasă zestre și o valoroasă experiență de viață.
Ca OM de o reală probitate morală, ne-ați imprimat în toți acești ani de școală și ordinea în gândire, creativitatea, spiritul analitic, echilibrul, pe care ne sprijinim astăzi în întreaga noastră activitate, fiecare în domeniul și în specialitatea către care ne-ați orientat atât de timpuriu și pe care, alegându-le și urmându-le, constatăm că nu am greșit deloc.
Nu vom uita niciodată ceea ce tot de la Dumneavoastră știm, și anume faptul că lectura unei cărți citite în traducere, oricât de bine ar fi realizată aceasta, îți oferă doar pe jumătate bucuria pe care ți-o pune la dispoziție cu generozitate originalul ei. Așa se face că am apelat tot la sprijinul Dumneavoastră, pe care ni l-ați acordat permanent, și fără plată, pentru a ne pune la punct și limbă franceză – în care erați la fel de bun specialist și didactician – obiect cu studiul căruia nu se prea omorau ceilalți colegi ai noștri din generațiile anilor `80-`90, când pe tineri începuse să-i preocupe din ce în ce mai mult limba engleză…
Lecturile acelor ani ne-au povățuit, ne-au încurajat și ne-au ajutat să ne fie mai ușoară povara sufletească pricinuită de lipsa părinților dispăruți sau divorțați, i-au apropiat și mai mult de părinții lor pe cei în al căror cămin se instalase la ea acasă boala, cu diagnostice necruțătoare. Pentru mulți dintre noi, lectura cărților recomandate de Dumneavoastră a fost îmbrățișarea caldă care ne lipsea, umărul pe care ne-am sprijinit, nu o dată, capul, sfetnicul de încredere în clipe de cumpănă, brațul întins cu prietenie și mai ales cu sinceritate. Și cum am putea pierde din vedere un detaliu important, care evidențiază faptul că pe parcursul vieții am găsit întotdeauna răspunsul sincer, înțelept și întreg la întrebările care ne-au frământat, precum și soluțiile cele mai potrivite în rezolvarea dificultăților – care ce-i drept, nu ne-au prea ocolit – în paginile BIBLIEI, la ale cărei „cărți”, „capitole” și „versete” ne duceam țintă în anii de școală, pentru a preciza sursa de la care se adăptaseră mulți dintre scriitorii pe care îi studiam la clasă ca și cei care erau prevăzuți de DUMNEAVOASTRÄ‚ în bibliografia parcursă în cadrul Cercului nostru de literatură.
Cu siguranță că pentru toate aceste bucurii pe care le-am trăit și pe care le vom retrăi, amintindu-ni-le toată viața, meritul aparține în totalitate lui Dumnezeu, către Care, profund recunoscători, ne ridicăm întotdeauna ochii cu iubire și cu mulțumire, slăvindu-L pentru tot ce avem.
Recomandările și sfaturile cu privire la cum să ne organizăm și să ne trăim viața și pe mai departe, sprijinul moral și uneori chiar material – rupt din prea puținul Dumneavoastră – reprezintă pentru mine și pentru mulți dintre colegii mei – elevi săraci, de cele mai multe ori proveniți din familii cu trei, patru sau chiar cinci copii – coordonate de o reală valoare… Eu personal Vă sunt îndatorat tot restul vieții pentru contribuția hotărâtoare pe care ați avut-o nu numai în ceea ce privește formarea mea intelectuală, dar și în ceea ce înseamnă formarea mea ca „OM de Omenie” cum Vă plăcea să ne recomandați să fim.
Sunt convins că Omul, Intelectualul și Profesorul, această trinitate atât de armonios împletită în personalitatea Dumneavoastră, și din ce în ce mai rar întâlnită la catedră, se vor bucura și de acum înainte de aceeași specială recunoaștere în rândurile foștilor Dumneavoastă elevi. Cu certitudine că de toate darurile cu care V-a înzestrat Dumnezeu și pe care le-ați „pus” cu prisosință „la purtător” de-a lungul carierei Dumneavoastră de „MAESTRU LA CATEDRÄ‚”, în folosul și numai în folosul nostru, sunt conștienți și colegii Dumneavoastră profesori, directori și inspectori…
Este o certitudine faptul că Dumneavoastră ați trăit din puțin toată viața, pentru că neacceptând să lucrați suplimentar cu plată, acasă, cu proprii elevi (care promovau cu succes examenele cu ce învățau bine la școală), nici alți copii nu V-au putut solicita ajutorul, de data aceasta cu plată, din cauză că erau nevoiți să răspundă constrângerilor la care îi supuneau proprii lor profesori, pentru notele din catalog…
Oare câți vor fi în România de astăzi profesorii demni de a fi numiți maeștri, singuri și neajutorați ca Doamna noastră profesoară, pentru care au intervenit foști elevi ai Dumneaei și foști colegi de facultate, în dorința de a-i apăra interesele și pe care să nu îi ia nimeni în considerare – ca la Focșani – cum ni s-a întâmplat și nouă?!… Nici nu-ți vine să crezi, în ce lume și-a dus viața un asemenea OM!!! Îți stă mintea în loc numai să afli, dar să mai și trăiești!!!
Și cu toate acestea, este de-a dreptul uimitor, cum pe un OM atât de încercat de vicisidudinile vieții – așa cum sunteți Dumneavoastră – Tatăl Ceresc V-a ocrotit, V-a întărit și V-a dăruit puterea, harul și înțelepciunea să nu urâți pe nimeni, să nu disprețuiți pe nimeni, ci aproape incredibil, i-ați iertat și îi iertați în continuare pe toți cei care nu numai că nu V-au apreciat eforturile și roadele muncii de dascăl eminent…
Pentru că nu există oameni „realizați numai prin propriile puteri”, nici noi nu ne-am pregătit singuri pentru viață. Ați fost pentru fiecare dintre noi matelotul iscusit, care a trudit din răsputeri la împachetarea celei mai reușite parașute, investind timp prețios, împletind corzile cu mare grijă și împăturind mătăsurile cu îndemânare, măiestrie și artă fără egal, ca zborul nostru în viață să fie fără cusur.
Acum, cu gândul la ceea ce a strălucit cu atâta putere, înseninându-ne deopotrivă viața – atât nouă cât și Dumneavoastră – nu-mi rămâne decât să mă alătur cu smerenia cuvenită și cu aleasă gratitudine, tuturor foștilor Dumneavoastră elevi și, cu toții să Vă urăm „SÄ‚ FIÈšI, înainte de toate, SÄ‚NÄ‚TOASÄ‚!!!”. Și dorim din tot sufletul ca Dumnezeu să Vă aibă în grija LUI și dincolo de perioada vieții pe care ați petrecut-o atât de demn la catedră unde, cu credința de apostol, ați slujit 35 de generații de absolvenți, făcând din ȘCOALÄ‚ „CREZUL ÎNTREGII DUMNEAVOASTRÄ‚ VIEÈšI”.
Ne înclinăm cu respect și nemarginită dragoste TOÈšI, dar absolut TOÈšI, foștii Dumneavoastră elevi, împreună cu familiile noastre, în sânul cărora ne vom strădui să ne creștem și să ne educăm copiii, avându-Vă și de acum înainte drept ETALON a ceea ce vom fi.
„Să ne trăiți mulți, fericiți, sănătoși și binecuvântați – de Dumnezeu – ani,
DOAMNÄ‚ a sufletelor noastre și a limbii române NUÈšA CRUCEANU!”
MARICEL CODIȚĂ
magistrat
