În romanul lui J.M.Coetzee (romancier din Africa de Sud, n.09.02.1940) este relatată alegoric marea dramă a zilelor noastre și în special, a copiilor: emigrația. Pentru un loc sub soare unde se trăiește un pic mai bine și mai sigur decât în țara ta. Iluzii amare într-o societate austeră în care emigranții își pierd identitatea, trecutul și amintirile, ce schimbă lumea și culturile pentru totdeauna. În roman este descrisă cu detașare ideologică și ironie persiflantă viața dintr-un lagăr de refugiați din Novilla (un oraș dintr-o țară inventată, de limbă spaniolă și unde nu se poate ajunge decât pe mare, cu vaporul, probabil Spania) unde, într-o zi, ajung un bărbat și un copil de vreo cinci anișori, Simón și David. După lectura romanului ne-am putea gândi reflectând la copilul Isus care, în zilele noastre, și-ar petrece copilăria nu în atelierul de dulgherie al lui Iosif, cu miros înțepător de rumeguș de cedru, unde lumina făcea arabescuri și minuni de praful care iriza în încadramentul ușii, ci într-un lagăr de refugiați din Occident, sau într-o colonie de emigranți la fel cum se întâmplă cu mulți copii din estul Europei luați de părinții lor într-o aventură modernă și fără orizont.
Copilăria, de regulă, este un loc căruia, în viață, îi datorezi totul. Este amintirea de referință a existenței în care rămân îngropate misterele tuturor lucrurilor. Într-un poem de Fernando Pessoa, Dumnezeu, sătul să fie serios, coboară pe pământ, în iarbă și redevine copil. Aleargă pe câmpuri, râde și sare în sus, rupe flori, se joacă cu pietre colorate în pragul văruit al casei la ceasurile când amiezile topesc drumurile, află ce-i frica și se întristează când aude vorbindu-se despre războaie, ascultă poveștile incredibile ale oamenilor și seara, dezbrăcat matern așa cum fac mamele cu copiii lor, adoarme fericit și surâde prin somn la adevărul simplu ‘’pe care-l deține o floare atunci când ea înflorește’’(în traducerea excepțională a lui Dinu Fămând).
Prima amintire cu bunicul meu dinspre mamă, Radu Măxineanu, este următoarea: era pe un câmp de lângă Mândrești, bunicul meu, în cămașă albă, încă tânăr pe atunci, cosea iarbă și eu mă jucam în preajma lui copleșit de înălțimea florilor și cerul pe care treceau norii. Mai târziu, citind literatură, câmpul acela providențial de memoria mea afectivă unde a rămas să hălăduiască pentru totdeauna ceva din minunata mea copilărie ajunsese să semene într-atât de mult cu Iasnaia Poliana (poiana curată) a lui Lev Tolstoi, încât, cele două locuri au devenit identice. Aveau aceleași drumuri de pământ, sau arbori, sau feluri de flori. Amintirea aceasta îmi trezește de fiecare dată sentimentul unui exil plăcut pe care ți-l dă regnul vegetal, la limita dintre creat și increat, real și ireal, copilărie și adulterare a existențelor noastre. Amintirile din copilărie explică în mare măsură preocupările artistice de mai târziu ale unor mari oameni de cultură și, în special, scriitori și face legătura subtilă cu întreaga lor operă.
Literatura copilăriei ante ’89 – poveștile fermecate rusești, basmele lui H.Ch.Andersen, ale fraților Grimm, Cuore de Edmondo de Amicis, Călătoriile lui Gulliver de Jonathan Swift, Băieții din strada Pal de Molnár Ferenc, Puiul lui Al. Brătescu-Voinești, Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, povestirea Vanika lui Cehov, David Copperfield de Charles Dickens, Săgeata căpitanului Ion de Al.Mitru, Robinson Crusoe de Daniel Defoe, Cireșarii lui Constantin Chiriță, Cărțile Junglei de Rudyard Kipling, Singur pe lume de Hector Malot, poveștile nemuritoare românești pentru care Eminescu avea un adevărat cult, Winnetou de Karl May, Domnu’ Trandafir de Sadoveanu, Amintirile din copilărie de Ion Creangă, Cărțile lui Apollodor scrise de Gellu Naum, Coliba unchiului Tom de Harriet Beecher Stowe, poveștile nopților arabe ș.a.m.d. – deci, această literatură a fost inlocuită, spre exemplu, de copilul Sașa Vakulovski (din romanul lui Ștefan Baștovoi, Iepurii nu mor), care, în perioada comunistă, are observații ideologice, de realismul crud dintr-un cartier bucureștean, lipsit de visele senine ale copilului Isus, din romanul Cine adoarme ultimul Bogdan Popescu, de cartea Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo în care muzica este percepută ca exilul emigranților din Occident, sau volumul Fata din casa vagon de Ana Maria Sandu în care mica eroină, îndrăgostită de supereroi, se îndrăgostește prematur și își abandonează familia.
Nu aș vrea să fiu acuzat că am modelat această temă după experiențele mele pe care nu am de gând să le distorsionez în niciun fel. Dar natura propriilor întâmplări este remarcabilă pentru fiecare în parte. În acest sens este demnă de reținut o replică din romanul lui J.M.Coetzee dată de Simón lui David, în timp ce îi povestește de don Quijote: ‘’Nu sunt aventurile lui don Quijote și Sancho. Sunt aventurile lui don Quijote.’’
LILI GOIA
