Grija față de om, implicit față de sănătatea lui, din partea statului, funcționa ca „unsă” acum mai bine de un secol. „Dispozițiunile” clare cu privire la contribuțiile pe care trebuiau să le plătească salariații acelor timpuri, ce sume le erau acordate când aceștia se îmbolnăveau și cum „se căutau în casă la ei” sau dimpotrivă, la spital, și în ce constau îngrijirile în caz de boală, toate erau bine reglementate de Legea pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianurie 1912. Aceasta mai prevedea că „medicul care, fie numai pentru a favoriza, fie din alte motive va da un certificat fals, neîntemeiat sau exagerat, va fi imediat înlocuit de Casa centrală și pedepsit cu amendă de 300-500 lei în folosul Casei de boală și cu închisoare de la opt zile până la trei luni”.
Cei care au pus la cale (ne)funcționarea sistemului actual de sănătate din România și a Casei de Asigurări de Sănătate (CAS) ar putea lua lecții de la înaintași, fie și mergând doar pe principiul „cine n-are bătrâni, să-și cumpere”. Printr-o lege dată la începtul anului 1912, se înființa străbunica actualei CAS, care se numea „Casă de asigurare în contra boalei și pentru cheltuieli de înmormântare” și funcționa pe lângă „Casa centrală a meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești”. Ca urmare, muncitorii, „fără distincțiune de naționalitate și sex”, erau obligați să contribuie cu sume de bani la această Casă, cu scopul: „de a se putea căuta și îngriji în cazuri de boală, cu doctor și medicamente; de a se acorda ajutoare bănești asiguraților cari, din cauză de boală, s-ar găsi în neputință de a lucra mai mult de trei zile; de a se acorda cheltueli de înmormântare; de a face față cheltuielilor de administrație, cari vor fi aprobate de Casa centrală”.
Dreptul la ajutorul bănesc acordat de „Casa de asigurare în contra boalei” începea numai dacă asiguratul a contribuit cel puțin șase săptămâni, iar dreptul la cheltuieli de înmormântare doar dacă acesta a cotizat minim 52 de săptămâni. „Căutările în cazuri de boală vor fi în sarcina Casei de asigurare cel mult timp de 16 săptămâni. În caz de rănire prin accident, Casa de boală va căuta pe rănit două săptămâni pe cheltuiala sa și pe cheltuiala asociației patronale, cu începere de la a treia săptămână dela data accidentului”, prevedea legea care definea foarte clar și în ce constau îngrijirile în caz de boală. Astfel, asiguratului i se acordau consultații de către medicii angajați de Casa centrală pe lângă corporații sau policlinicile lor. În funcție de situație, bolnavii aveau parte de „căutarea (consultații și tratament – n.r.) la domiciliu și căutarea la spital” și (atenție!) de „liberarea gratuită de medicamente, obiecte de pansament și alte asemenea” – lucruri firești, de altfel, pentru o societate civilizată, la care noi, asigurații zilelor noastre, am ajuns să putem doar… visa!
Câți bani primeau „lucrătorii în neputință din cauză de boală”
Pe lângă îngrijirile amintite, „lucrătorul în neputință, din cauză de boală, de a lucra mai mult de trei zile” primea, pentru o perioadă de maxim 16 săptămâni, câte un procent din salariu drept indemnizație de boală, diferențiat în funcție de starea civilă a cestuia și de locul unde „se caută”. Drept urmare, dacă asiguratul care s-a îmbolnăvit era familist, și se „căuta (trata – n.r.) în casă la el” primea 50% din salariul mijlociu al clasei din care făcea parte, iar dacă se „căuta” la spital, primea doar 25% din respectivul salariu. Dacă lucrătorul peste care a dat boala era celibatar, avea dreptul la 35% din „salariul mijlociu al clasei din care făcea parte” dacă se trata acasă, și 10% din acest salariu dacă era îngrijit la spital.
Dacă asiguratul întrerupea achitarea cotizațiilor, atunci el pierdea dreptul la ajutorul bănesc și la eventualele cheltuieli de înmormântare. Dreptul la „căutarea medicală” și medicamente gratuite se pierdea numai la patru săptămâni după încetarea cotizării. De remarcat este faptul că „soțiile și copiii asiguraților, întru cât locuesc împreună, se bucură, în ce privește admiterea la consultațiuni și căutare la domiciliu cu medic, de aceleași beneficii. Li se va putea acorda medicamente cu reduceri sau chiar gratuit”.
Plata ajutorului bănesc pentru boală se calcula și acorda pe baza certificatului dat, în scris, de medicul corporației. „Medicul care, fie numai pentru a favoriza, fie din alte motive va da un certificat fals, neîntemeiat sau exagerat, va fi imediat înlocuit de Casa centrală și pedepsit cu amendă de 300-500 lei în folosul Casei de boală și cu închisoare de la opt zile până la trei luni”, au decis legiuitorii de acum un secol.
Bolnavii erau tratați chiar și fără consimțământul lor
Vă vine sau nu să credeți, cu un secol în urmă muncitorii români care se îmbolnăveau primeau îngrijiri medicale chiar dacă ei refuzau acest lucru, spre deosebire de zilele nostre, când știți prea bine că recuperarea sănătății a devenit apanajul celor ce pot plăti din propriul buzunar pentru asta, deși toată lumea contribuie la CAS. Legea prevedea că nici nu era nevoie de consimțământul bolnavului de a fi îngrijit în spital dacă: „felul boalei necesitează o îngrijire ce nu este posibilă în familie; boala este molipsitoare; bolnavul a călcat în mod repetat ordinele doctorului care îl îngrijește; starea sau purtarea lui necesitează o priveghere continuă”.
În cazul în care boala sau rănirea era pricinuită de beție, asiguratul își pierdea dreptul la ajutorul bănesc acordat de Casă, însă, chiar și așa, era obligatoriu internat și „căutat în spital”. „Prin statute se vor determina modalitățile ajutoarelor bănești și medicale, căutarea la domiciliu, vestirea și aducerea medicilor, căutarea în spital, transportul bolnavilor, micile subvențiuni și ajutoare excepționale, cererile de ajutoare, constatarea provenienței boalelor, pierderea foloaselor oferite de prezenta lege, acordarea cheltuielilor în cazuri de lăuzie și în cazuri de înmormântare”, reglementa legea.
Alăptarea prelungea acordarea ajutorului de lăuzie
Nici sănătatea femeilor nu era trecută cu vederea. Astfel, lăuza care a contribuit cel puțin 26 de săptămâni la „Casa de asigurare în contra boalei” primea ajutor financiar timp de șase săptămâni „de la facere”. „Pe același timp, dacă mijloacele corporației vor îngădui, se va putea acorda și soțiilor lăuze ale asiguraților, cari nu sunt membre în corporație, asistență și îngrijirea moașei și doctorului, precum și medicamentele”, spunea legea.
Mai mult, termenul de acordare a ajutorului de lăuzie putea fi prelungit până la două luni „după facere” dacă lăuza își alăpta singură copilul.
Cuantumul ajutorului de înmormântare, diferențiat pe clase
Ajutorul de înmormântare era acordat, acum 100 de ani, tot de „Casa de asigurare în contra boalei” și condiția era ca în momentul decesului, asiguratul să fi avut cotizațiile plătite la zi sau să fi fost „în căutarea (în tratamentul -n.r.)” Casei de boală. Suma nu era aceeași pentru toată lumea, ci diferențiată în funcție de nivelul de salarizare, reglementat pe clase. „Ajutorul de îmmormântare va fi de 60 lei pentru asigurații de clasa I-a, de 70 lei pentru cei din clasa II-a, de 80 lei pentru cei din clasa III-a, de 90 lei pentru cei din clasa IV-a și de 100 lei pentru cei din clasa V-a”, preciza actul normativ al înaintașilor noștri.
Și cotizațiile de asigurare se plăteau tot în funcție de clasa de salarizare, după cum urmează: „Clasa I. Acei al căror salariu este până la 1 leu pe zi, sau în mijlociu 50 bani pe zi; Clasa II. Acei al căror salariu este dela 1-2 lei pe zi, sau în mijlociu 1,50 lei pe zi; Clasa III. Acei al căror salariu este dela 2-3 lei pe zi, sau în mijlociu lei 2,50 pe zi; Clasa IV. Acei al căror salariu este dela 3-4 lei pe zi, sau în mijlociu lei 3,50 pe zi; Clasa V. Acei al căror salariu este dela 4-5 lei și peste 5 lei pe zi, sau în mijlociu lei 4,50 pe zi. Cotizațiile și ajutorul bănesc pentru boală ale patronilor meseriași fără calfe se vor socoti ca fiind din clasa IV; iar ale celor cari au calfe ca fiind din clasa V”, detalia legea.
Perceperea cotizației pentru boală și cheltuieli de înmormântare „de la maeștri, calfe lucrători și muncitori” se făcea de către patroni.
De unde avea fonduri înaintașa actualei CAS
Potrivit Legii pentru organizarea meseriilor, creditului și asigurărilor muncitorești din 27 ianurie 1912, „Casa de asigurare în contra boalei”, înaintașa actualei Case de Asigurări de Sănătate, avea fonduri suficiente ce proveneau din cotizațiile asiguraților, din amenzile prevăzute de respectiva lege, dar și din economiile și beneficiile realizate. „Casa centrală, ținând seama de rezultatele anilor precedenți, poate spori sau micșora, după trebuință, în toate corporațiile sau numai la unele din ele, cotizația săptămânală pentru boală și cheltuieli de înmormântare. Sumele încasate din cotizații sunt proprietatea Casei centrale”, prevedea actul normativ.
Sumele pentru ajutoarele de boală, puse de către „Casa centrală în contra boalei” la dispoziția corporațiilor ce existau acum 100 de ani, nu puteau fi întrebuințate în alte scopuri sub niciun motiv. Aceste sume nu se puteau nici înstrăina, nici urmări, iar în cazul în care fondul de rezervă general ar fi întrecut cheltuielile ultimilor cinci ani, ajutoarele puteau fi sporite. Bine-nțeles, în numele unui singur scop: sănătatea nației!
